Universuri sonore contemporane

Creații simfonice românești, discul realizat de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România și Editura Muzicală în 2000, face parte dintr-o serie amplă de CD-uri promoționale, organizate pe genuri și creații ale unor compozitori autohtoni. Cel de față (cu nr. 5) reunește lucrări simfonice și concertante ale unor compozitori din aceeași generație; este vorba de muzicieni născuți în anii '59-'69 ai secolului trecut: Dan Dediu, Irinel Anghel, Livia Teodorescu-Ciocănea și Nicolae Teodoreanu. Cu excepția lucrării Ritual pentru fermecarea aerului (Teodorescu-Ciocănea), interpretată de Orchestra Simfonică a Universității Politehnice din Huddersfield - dirijor Barrie Webb, înregistrările au fost realizate de Orchestra de Cameră Radio, condusă de dirijorul Ludovic Bacs.

Muzica lui Dan Dediu este reprezentată prin Studiile motto (1990) pentru orchestră, lucrare care i-a adus compozitorului Premiul al III-lea la Concursul Mozart 1991. Formată din cinci părţi, fiecare având la bază un motto mozartian, compoziția - scrisă chiar pentru o orchestră camerală de tip clasic - constituie o reinterpretare a acestora în context modern. În timp ce în alcătuirea primei părți sunt metamorfozate fragmente din Simfonia nr. 40, a doua mișcare, mai dinamică, concentrează motive şi idei muzicale prelucrate din Muzică funebră masonică. Alămurile şi impulsurile percuţiei trasează în această parte secundă o evoluție de la un început disonant, în forţă, la stingerea sunetului în final. Captivantă este şi ilustrarea pur simfonică a unei lucrări vocal-simfonice (Lacrimosa din Requiemul mozartian), din care Dediu păstrează introducerea de la corzi şi interludiul clarinetului (de această dată evidenţiat într-o cadenţă). În partea a IV-a, inspirată dintr-o sonată de vioară, observăm încă de la început un fragment de temă variată şi distorsionată. Simfonia Haffner stă la baza părții finale, fragmentele muzicale alese fiind aici resemantizate.

Concepută ca un omagiu adus plasticianului Maurits Cornelis Escher, lucrarea simfonică semnată de Irinel Anghel - Mondes Impossibles I (1998) - constituie o serie de ilustrări sonore corespunzătoare a șapte lucrări plastice. Apreciată cu Premiul I la prima ediție a Concursului Național de Creație (organizată de Radiodifuziunea Română în 1998), Mondes Impossibles I ne dezvăluie prin intermediul explorărilor timbrale capacităţi ale muzicii de a surprinde lumi sonore la graniţa cu imaginea. Remarcăm limbajul muzical utilizat la început - semnale de tubă (cu conotaţii "marine"), percuţii, microtonii la corzi -, apoi scurte fragmente melodice la pian peste care se suprapun timbrele vibrafonului, flautului și al corzilor, rezultând împletirea de sonorităţi delicate cu altele masive.

Aşa cum dezvăluie compozitoarea Livia Teodorescu-Ciocănea, în prezentarea lucrării anexată CD-ului, la baza lucrării Ritual pentru fermecarea aerului (1998) se află ,,sonorităţile aerate". Beneficiind de un acompaniament spectral, nedefinit, în principal o textură ce evidenţiază instrumentul solist, concertul pentru flaut(e) și orchestră compus pentru flautistul francez Pierre-Yves Artaud (cel care este și solistul înregistrării de pe discul în discuție) explorează prin tehnici moderne posibilităţile sonore ale flautului. Solistul redă la flaut alto, piccolo, sopran și bas melodii ce intră adesea în disonanţă cu acompaniamentul orchestral, structurile melodice ducându-ne cu gândul la ieşirea de sub pământ. Auzim o monodie susţinută uneori doar de câteva game pe armonice în surdină la corzi, alteori de un masiv aparat de percuţie, sau instrumente de suflat din lemn care încearcă să producă o atmosferă de legendă. Partitura instrumentului solist este alcătuită din alternări de tehnici moderne (precum frulatto), note lungi și schimbarea de registre. Cea de-a IV-a parte a lucrării reprezintă în întregime cadența expusă la flaut bas, compozitoarea utilizând în această mișcare și fluieratul ca efect sonor.

Scris de Nicolae Teodoreanu în 1992, Concertul pentru violă și orchestră de cameră evoluează de la monodie spre eterofonie, utilizând un limbaj complex și structuri melodice cu sonorităţi folclorice, abordate eterofonic. Momentele de rarefiere şi aglomerare sonoră sunt alternate în lucrare, evidențiindu-se dinamizările instrumentale care evoluează până la acumulări eterofonice. Abordat în general ca determinant al discursului, instrumentul solist este evidențiat prin duble corzi, flageolete și virtuozitate (prezentă pe tot parcursul lucrării, dar mai ales în cadența care încheie concertul).

Pertinentă ilustrare a muzicii simfonice și concertante românești din anii '90, în înregistrările de pe discul Creații simfonice românești se pot observa preferințele timbral-orchestrale și tendințele componistice ale vremii, precum și cele ale fiecărui creator în parte: dialogul cu trecutul muzical (Dediu-Mozart), cu artiști din alte zone (Anghel-Escher), sau cu sfera tradiției orale (Teodorescu-Ciocănea și Teodoreanu).

Umbre și lumini sonore: Maria Marica și Daria Tudor

Fantezia și libertatea de a visa au fost ideile care au stat la baza programului muzical al recitalului din 15 noiembrie, de la Ateneul Român. Parte din proiectul Moștenitorii României muzicale, evenimentul a adus împreună pe scenă două interprete versatile și sensibile: violonista Maria Marica, câștigătoarea Concursului George Enescu din 2022, și remarcabila pianistă Daria Tudor, prezentă tot mai des pe scenele autohtone, ambele muziciene îmbinând pasiunea pentru muzica de cameră cu solistica. Însoțit pe tot parcursul recitalului de comentariile Cristinei Comandașu, manager Radio România Muzical, publicul a aflat atât informații despre itinerarul artistic al celor două muziciene, cât și despre program.

Având la bază două mișcări scrise de Robert Schumann în cadrul unui experiment de creație colectivă - unde Johannes Brahms și discipolul său Albert Dietrich au scris câte o parte de sonată, iar Schumann două -, precedată de motto-ul Frei aber einsam (Liber dar singur), Sonata a III-a de Schumann a fost completată cu alte două părți. Lucrarea ne apare ca un basm în care viorii îi este atribuit rolul povestitorului, purtând publicul printr-o serie de stări sufletești diverse, de la melancolie la dezolare (în primele două părți) și de la deznădejdea irevocabilă a singurătății până la speranța învingerii acesteia în final. Reușind să înfrunte dificultățile tehnice (Mariei Marica scăpându-i câteva inexactități intonaționale), cele două protagoniste au însuflețit interpretarea lor cu multă sensibilitate, pianul fiind mânuit cu grație și forță de Daria Tudor.

Sugerând vocalitatea în cele Cinci melodii op. 35 bisdin creația lui Serghei Prokofiev, observăm în interpretarea Mariei Marica sunetul particular și îndemânarea cu care aceasta îl transformă pe parcursul lucrării pentru a ilustra cât mai veridic evoluția afectivă. Violonista îmi mărturisea într-un interviu realizat înaintea recitalului (la Radio România Muzical) despre importanța pe care ea o acordă fiecărui sunet, atenție de care a devenit conștientă în contextul înregistrărilor de studio: "Această experiență te obligă să porți de grijă cât mai mult profilului fiecărui sunet. Cred că există foarte multe lucruri pe lângă care trecem poate prea lejer uneori, atunci când studiem, care pe scenă nu se pot întâmpla întotdeauna așa cum ne-am imaginat. Dar, în clipa în care ești în studio și te vezi în fața microfonului, îți dai seama cât de mici detalii se pot atinge de fapt cântând la un instrument."

Alternarea de "umbre și lumini sonore" ne-a însoțit în periplul melodios al Sonatei în la major semnată de César Franck, cântată parcă dintr-o suflare. Invocând dragostea și reveria, protagonistele au reușit să transporte publicul pe aripile muzicii, într-o interpretare expresivă a opusului, cele două timbre unindu-se într-o poveste idilică. Ele au evidențiat contraste de tipul dramatism-gingășie, ilustrate cu un sunet expansiv, respectiv interiorizat.

Duoul compact format din violonista Maria Marica și pianista Daria Tudor a dovedit idei muzicale comune ce au înlesnit realizarea unei ilustrări dinamice și expresive a celor trei lucrări. Încheiem cu un citat din același interviu menționat anterior, în care violonista invoca însemnătatea pe care o are muzica în viețile noastre de zi cu zi: "În ciuda faptului că muzica poate părea ceva inutil în lumea materialistă în care trăim, cred că tocmai acum devine din ce în ce mai valoroasă, deoarece, în clipa în care ne întâlnim cu publicul în sala de concert, recunoaștem că există mai mult decât această fațetă a lumii care pare să ne consume atât de profund în ultima perioadă."

Un Evgheni Oneghin pe scena Operei Naționale din București

Două iubiri tinere, o crimă din gelozie și fermecătoarea muzică a lui Ceaikovski au umplut sala Operei Naționale din București pe 22 noiembrie: Evgheni Oneghin, inspirat de romanul în versuri al lui Alexandr Pușkin, are la bază atmosfera vieții de provincie ruse de la începutul secolului al XIX-lea, caracterizată prin cântecele țărănești de recoltă, spiritul și veselia adunărilor. Din păcate, în primele două acte aceste trăsături nu au fost redate printr-un decor viu colorat (așa cum ne-am fi așteptat), fiind în schimb plasate de regizorul Ion Caramitru într-un cadru cenușiu, lipsit de strălucire (mai precis în interiorul conacului familiei Larin și în grădina aceleiași locuințe). Nici în actul al III-lea (balul găzduit de cneazul Gremin) nu a fost redată luminozitatea și veselia saloanelor dintr-un palat imperial rus. Pe de altă parte, o idee regizorală deosebită a constituit-o, în desfășurarea duetului dintre Oneghin și Tatiana în acest ultim act, apariția ca o privire în trecut a fantomei lui Lenski (care o bântuie pe Olga) și a micuței Tatiana (ilustrată de balerina Livia Lupu), ce însoțește parcursul acesteia, ca o conștiință a personajului.

Condusă de dirijorul Iurie Florea, Orchestra Operei Naționale din București a avut o evoluție la început promițătoare, dar aflată mai apoi într-un declin constant până la finalul reprezentației. Aceasta a fost marcată de inacurateți intonaționale ale diverselor partide (cu precădere cea a flautului și oboiului), decalaje și un nivel dinamic prea consistent în acompaniamentul soliștilor și al corului. Prezența ansamblului coral a subliniat dramatismul acțiunii, calitatea intonației lăsând însă de dorit pe alocuri.

În rolul titular, baritonul Alexandru Chiriac a reușit să redea nonșalanța și siguranța de sine care îl caracterizează pe aristocratul Oneghin, trăsături ce au fost subliniate de evoluția sa vocală. Am fi așteptat, însă, o altă dezvoltare a personajului în actul al III-lea, când, revenit din călătoria sa, este măcinat de conflicte interioare, simțăminte care ar fi trebuit să determine atât o atitudine mai profund reținută în duetul final cu Tatiana, cât și o sonoritate mai intensă a vocii.

Conferind ariei din actul al II-lea lirismul și dramatismul momentului, tenorul Dumitru Mîțu în rolul lui Lenski a revelat sensibilitate, dând dovadă totodată de o tehnică vocală capabilă să redea nuanțele mici cerute de către conținutul partiturii. Din punct de vedere regizoral, impresionantă a fost pregătirea duelului - acea desfășurare a vieții reprezentată de desfacerea progresivă a eșarfei vieții (sub forma unui covor alb) - pe care ulterior se va declanșa momentul dramei. Oneghin și Lenski au realizat în această scenă un duet remarcabil, în pofida nesincronizării de mișcare din cadrul duelului.

Interpretând cu expresivitate partitura și convingând prin jocul actoricesc, mezzo-soprana Liliana Istratii a realizat o remarcabilă ilustrare a Olgăi. Nu la fel de bună a fost, însă, prestația sopranei Tatiana Lisnic (interpreta Tatianei), căreia i-au lipsit atât calitatea interpretării, cât și eleganța și grația atitudinii, mișcării și a ținutei specifice saloanelor aristocratice. Remarcăm însă încărcătura emoțională la momentul deosebit de dificil al ariei scrisorii. La rândul său, Leonard Bernad (în rolul cneazului Gremin), cu profunzimea pedalelor de bas, a întâlnit anumite greutăți în acut. Profesorul Triquet a fost ilustrat de către tenorul Liviu Indricău cu umor, pe alocuri exagerând trăsăturile personajului. Încântătoare, apariția sa în scenă a îmbinat buna executare a partiturii cu realizarea dramatică pe măsură.

Larina, personaj pregnant pus în valoare de Sorana Negrea, a avut un parcurs cu sinuozități, uneori sub ton. O prezență remarcabilă, doicii Filipievna (interpretată de mezzo-soprana Andreea Iftimescu) i se poate însă reproșa, pe alocuri, ca și celorlalte voci, insuficiența pătrunderii sunetului în sală, prin densitatea orchestrei. De asemenea, în duetul celor două din primul act au intervenit unele inexactități intonaționale și decalaje.

În ciuda unor inconsistențe regizorale, remarcăm vădita însemnătate acordată de către soliști abordării operei în limba originală. Ne-am fi dorit însă o interpretare mai îngrijită din partea ansamblului orchestral și un dozaj echilibrat în raportul cu soliștii.

------- 

Ana-Maria Sireteanu s-a născut la București și a absolvit în 2021 Colegiul Național de Muzică George Enescu din București, secția flaut. În prezent, este studentă în anul III la secția de muzicologie din cadrul Facultății de Compoziție, Muzicologie și Pedagogie Muzicală a Universității Naționale de Muzică din București, la clasa prof. univ. Valentina Sandu-Dediu. Ana-Maria Sireteanu a participat în 2022 și 2023 la Concursul Național Studențesc de Muzicologie al UNMB (la ambele ediții obținând Premiul al III-lea), dar și la Simpozionul Studențesc de Muzicologie din cadrul Festivalului Chei al UNMB (edițiile din 2022 și 2023) și la Simpozionul Național Studențesc Musicologia Mirabilis (ediția a VII-a, 2023) de la Iași. De asemenea, a publicat cronici și articole muzicale în Actualitatea muzicală, Revista Festivalului George Enescu 2023 și Revista Acorda UNMB. În paralel, din aprilie 2022 este colaboratoare la postul Radio România Muzical, unde realizează interviuri și anunțuri muzicale. De asemenea, desfășoară în continuare o activitate de interpret, participând la masterclass-rui și susținând recitaluri camerale în România și Republica Moldova.