Șabloane ideologice naziste și comuniste aplicabile vieții muzicale românești:

Florinela Popa - Muzică și ideologii în secolul 20

De-a lungul timpului, au apărut numeroase scrieri referitoare la conexiunile dintre muzică și ideologiile totalitare, lucru care continuă să se întâmple și în prezent, mai puțin însă în spațiul românesc. Acest fapt evidențiază, pe de o parte, amplitudinea covârșitoare a subiectului, iar pe de altă parte, coexistența multiplelor și diverselor perspective. Cartea Florinelei Popa intitulată Muzică și ideologii în secolul 20 (premiată de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor în anul apariției sale, 2022, la București) înlătură barierele gândirii impuse de bibliografii accesibile (manualele de istorie, de pildă), mai vechi, parcurgând și sintetizând diferite puncte de vedere în urma cărora este posibilă reconsiderarea părerilor adânc înrădăcinate (cu privire la ideologii sau relația acestora cu muzica).

Având drept puncte de pornire regimul nazist al Germaniei și comunismul Uniunii Sovietice, autoarea se orientează și asupra vieții muzicale românești, delimitată în perioada regimului antonescian (1940-1944) și cea a Statului Național Legionar (1940-1941, corelate cu nazismul), respectiv perioada stalinistă (1947-1953) și epoca ceaușistă (1965-1989, acestea reprezentând culmile comunismului românesc). Până să pătrundă în sfera muzicală românească a secolului XX, Florinela Popa dedică prima parte a publicației sale vieții muzicale germane și sovietice (sub amprentele ideologice aferente). Sunt abordate cazuri particulare ale unor compozitori ca Heinrich Schenker, Arnold Schönberg, Paul Hindemith sau Serghei Prokofiev, pentru cel din urmă fiind mult mai evidentă legătura dintre creația sa și ideologie. Autoarea a ales să dedice un capitol distinct acestei problematici, intitulat Serghei Prokofiev : relația dintre muzică și ideologie, unde este revelat, printre altele, modul de distorsionare a temelor din creația compozitorului (librete modificate în scop ideologic - Semen Kotko sau lucrări regândite în cheie ideologică - baletul Romeo și Julieta etc.).

În cea de-a doua parte a cărții sale care este și cea mai vastă, de altfel, Florinela Popa se concentrează, după cum am menționat, asupra vieții și creației muzicale românești ale secolului trecut. Astfel, sunt și de această dată abordate cazuri speciale de compozitori, unii renumiți, precum George Enescu, Mihail Jora, dar și un muzician cvasi-necunoscut - Wolf von Aichelburg. Este urmărită atitudinea acestora față de ideologii, autoarea comentând concomitent fragmente de texte muzicologice despre cei trei. Un lucru interesant este faptul că factorul decizional în ceea ce privește considerarea/desconsiderarea unui anumit punct de vedere nu este nici cartea, nici autoarea, ci însuși cititorul, căci Florinela Popa, deși expune lucrurile cu spirit critic, o face într-un mod discret și obiectiv.

Pe lângă abordarea cazurilor unor compozitori, sunt dezbătute și alte subiecte de mare importanță. În perspectiva mea, un punct forte al publicației îl constituie capitolul Muzica în timpul Războiului Rece. O poveste românească, datorită frecvenței scăzute a abordării acestuia în literatura de specialitate, pe de o parte, iar pe de altă parte, grație modului propriu-zis de redactare: alternează într-o manieră elegantă contextele istorice, socio-politice (expuse cu o deosebită claritate) și analiza unor fragmente de articole din perioada Războiului Rece.

Demn de menționat este faptul că Muzică și ideologii în secolul 20 nu a fost gândită de la bun început drept o carte. Reprezintă rezultanta unor numeroase studii din aceeași sferă de interes, realizate pe parcursul unui deceniu, care s-au întrepătruns armonios. Cu un limbaj elegant, ușor inteligibil și cu un fin simț critic, Florinela Popa reușește să aducă literaturii muzicologice o publicație valoroasă, care, deși pare să clarifice problematicile aduse în discuție, lasă loc spiritului critic al cititorului să se manifesteze.

Sinestezie Virtu(e)-All(ă)

O paletă cromatică diversificată, o poveste făurită din alternanțe de stări și un recital marca Virtue-All - cele trei coordonate ale serii de 25 noiembrie 2023. Un recital de excepție în colaborare cu Universitatea Națională de Muzică din București a validat calitatea tehnico-interpretativă a studenților din cadrul cursurilor de măiestrie desfășurate sub atenta coordonare a lui Sharon Mohar și Liora Maurer. Cele două profesoare, de la Les Maitres Sonneurs, Franța, respectiv Metropolitan Opera New York, cu pregătire în "vocal coach", vin din lumea scenei, fie ca directoare de scenă (Mohar), fie ca dirijoare asistentă (Maurer), într-un proiect găzduit de UNMB și coordonat de Verona Maier.

Cu Noapte frumoasă, o noapte de iubire (Belle nuit, ô nuit d`amour din Povestirile lui Hoffmann de Jacques Offenbach) ne-au întâmpinat soliștii, cu o alegere muzicală inspirată, oferind neintenționat un indiciu despre repertoriul acestei seri: mult romantism (însă nu exclusiv), un program care, dominat de lucrări de Gaetano Donizetti, a înaintat publicului o adevărată scrisoare de dragoste.

Acompaniamentul realizat de Liora Maurer a lăsat impresia unei poezii recitate care se întrepătrundea minunat cu ecourile frenetice ale Valeriei Beliman în interpretarea Meine Lippen, sie küssen so heiß din Giuditta de Franz Lehár. Cu o maturitate ieșită din comun, Valeria a reușit să redea senzualitatea mesajului lucrării fără să pășească în sfera vulgarului. Același lucru nu poate fi afirmat, însă, și despre momentul Elianei Ranghilof, In uomini in soldati (Cosi fan tutte de Mozart). Expresivitatea exacerbată și pronunția corectă, idiomatică în combinație cu un colorit timbral interesant au plasat auditoriul într-o atmosferă revelatoare (pentru personajul construit), același lucru fiind făcut și de scurtimea rochiei sopranei...

Definiția termenului contrast a fost rescrisă în această seară de Raluca Mălăeru, care a cântat, cu precizie intonațională și cu bună stăpânire de sine, despre cât de emoționată este, desigur în ton ironic: un duet cu dublu-sens, voce-pian și atitudine-mesaj deopotrivă, regăsit în interpretarea excepțională a ariei Je suis nerveuse din opera-feerie de Offenbach, Le voyage dans la Lune. În sfera excepționalului am pășit și alături de Maria Gugu, care a realizat o adevărată demonstrație de agilitate vocală și mișcare scenică prin Les oiseaux dans la charmille (din Povestirile lui Hoffmann). Teleghidată, la propriu, de singura prezență masculină din cadrul recitalului, tenorul David Pircsuk, soprana a avut o interpretare cât se poate de naturală. Acutele nu au reprezentat deloc o provocare pentru vocea ei, însă multiplele pasaje de șaisprezecimi au fost rărite perceptibil, dar în mod surprinzător, nu deranjant. Datorită întregului act teatral minuțios gândit și al tuturor detaliilor bine puse la punct, de pildă mișcarea scenică, grimasele și intervențiile onomatopeice ale colegelor de pe scenă, gravitatea unui asemenea "artificiu" tehnic pălește. De departe, a fost climaxul recitalului din punct de vedere al spectaculozității.

Unde-s mulți (trei, mai precis), puterea crește! Adelina Cociobanu, Valeria Beliman și Theona Iurcovschi în Chanson Bohème din opera Carmen de Georges Bizet: ce asociere fericită! Un trio formidabil, de o cromatică uniformă, timbrurile vocale fiind niște nuanțe distincte de ...roșu: pasionale, vii, captivante, aproape hipnotizante, o întrepătrundere vocală reușită, cu lejeritate în intonație și pronunție, "împachetate" de un acompaniament energic la pian rezumă acest moment superb.

Relatarea mea nu a fost cronologică, iar recitalul a conținut alte câteva momente remarcabile, pe care mă limitez la a le enumera, cu protagonistele Olga Florea, Claudia Marinescu, Bianca Vlad, Natalia Protopopescu, Iuliana Ioana, Daria Lupu și Isabela Stănescu (în pagini de Donizetti, Charpentier, Mozart, Saint-Säens, Puccini, Dvořak).

Autumn Leaves (Joseph Kosma) a fost salutul de rămas-bun al soliștilor, intonat tutti, ce a lăsat în urmă o stare de liniște, reverie "ciocnită" de un sentiment de iubire neîmpărtășită, căci " Mi-e dor de tine cel mai mult dragul meu, când frunzele de toamnă încep să cadă...".

Clasic și neoclasic sub cupola Ateneului Român

Lirism, căldură, forță, angoasă sunt etichete care, în aparență, nu funcționează împreună, însă acestea constituie rezultanta concertului din data de 10 noiembrie 2023 de la Ateneul Român. Orchestra Filarmonicii George Enescu a împărțit scena cu doi invitați de peste hotare, aflați în premieră pe o scenă de concert românească.

Concertul pentru vioară în re major op.61 de Beethoven, o piatră de temelie în cariera oricărui violonist, creează așteptări (dinaintea audierii acestei lucrări) la un nivel înalt, căci este într-adevăr dificil să nu plictisești publicul printr-o piesă, care, în esență, este o probă de virtuozitate, cu o multitudine de game și arpegii deghizate într-o formă de concert. Clara-Jumi Kang a acaparat întreaga scenă încă de la primele pasaje solo din Allegro-ul concertului. Cu o execuție sigură, clară și delicată deopotrivă, solista a reușit să construiască un minunat dialog cu orchestra, culminând în Rondo-Allegro. De pildă, tema intonată de violonistă la începutul acestei părți a fost dezvoltată în mod organic și jovial de către orchestră. Nu am putut să nu admir, încă din primele minute, coeziunea dintre membrii acesteia, dar care nu s-a datorat neapărat gesticii lui Harry Ogg. Dirijorul britanic (capelmaistru la Deutsche Oper Berlin) a dat dovadă de o bună comunicare cu instrumentiștii, însă prestația sa dirijorală a fost prea economică în gesturi și în amplitudinea acestora, precum și în pregătirea intrărilor. Mai mult decât atât, din cauza manierei gestuale, a creat impresia unui dirijor de cor... sau poate dirijor "decor"?

În fabulosul bis - partea a treia a Sonatei pentru vioară în la minor de Bach - violonista educată în Germania (cea mai tânără elevă din istoria Universității de Muzică din Mannheim) cu o temeinică activitate concertistică a confirmat calitatea sonoră și acuratețea desăvârșită pe care le demonstrase în Concertul de Beethoven. Apoi, Harry Ogg a ținut un scurt discurs în fața publicului, pentru a-și exprima aprecierea față de lucrarea ce urma să fie interpretată. Simfonia Ploieșteană de Paul Constantinescu este o lucrare în patru părți, menită să păstreze vie imaginea orașului natal al compozitorului, apelând la sonorități care să redea fidel ideea industrializării orașului. Amprenta lui Igor Stravinski este perceptibilă, bunăoară în prima parte a simfoniei, unde răsună pregnant o structură politonală repetitivă asemănătoare celei regăsite în Dansul Adolescenților din baletul Sfințirea Primăverii. Lucrarea a transformat țesătura luminoasă și caldă, obținută anterior prin concertul beethovenian, într-o structură mai puțin colorată, aproape în tonuri de gri, însă nu lipsită de afecte. Orchestra a avut un ton unitar, precis, iar Harry Ogg a înțeles pe deplin spiritul lucrării lui Paul Constantinescu, fapt reflectat în calitatea gestuală.

Ca o continuare firească a ecourilor stravinskiene resimțite anterior, a urmat Pasărea de foc de Stravinski, compozitor aflat în premieră într-un program al acestei stagiuni. Experiența nefericită a stagiunii trecute cu Sacre du printemps în interpretarea orchestrei Filarmonicii bucureștene a coborât așteptările în mod eronat, căci Pasărea de foc stravinskiană a devenit "vedeta" serii, cel puțin din perspectiva mea. A fost adusă în scenă varianta din 1919, sub forma unei suite alcătuită din șapte părți. Harry Ogg a scos la iveală un control deosebit al actului artistic, o demonstrație de forță și diversitate imaginativă, reliefând frenetic poliritmiile și polimetriile specifice creației lui Stravinski, mai ales în Dansul infernal al lui Kascei. Acumulările de tensiune au fost realizate gradual și cu multă atenție, ajungându-se frecvent la sonorități explozive și puternice, orchestra reușind astfel să proiecteze publicul în basmul stravinskian.

Programul acestei seri a fost ofertant, reușind să satisfacă atât un public conservator prin Concertul de Beethoven, cât și pe melomanii mai curioși și dornici de noutate prin Stravinski, de pildă, sau chiar prin Ploieșteana lui Paul Constantinescu, care este rareori abordată.

---------

Alexa Lupu s-a născut în primăvara anului 2001 la Focșani, în județul Vrancea, într-o familie de non-muzicieni. Deși nu și-a început studiile muzicale de la o vârstă fragedă, ci abia de la 14 ani (când a luat primele lecții de pian), a simțit că își poate găsi împlinirea în acest domeniu. Astfel, după primii doi ani de liceu în care a studiat matematică-informatică la Colegiul Național "Unirea" Focșani, unde se pregătea pentru o viitoare carieră în medicină, a decis să își "reconfigureze" traseul profesional, transferându-se la secția de muzică a Liceului de Arte "Gh.Tattarescu" din Focșani, unde a studiat ca instrument principal pianul. În prezent este masterandă în anul I la specializarea Sinteză Muzicologică, sub îndrumarea Prof.univ.dr. dr.h.c. Valentina Sandu-Dediu. Tot în cadrul Universității Naționale de Muzică din București a finalizat și studiile de licență la specializarea Pedagogie Muzicală în iulie 2023, abordând un subiect inedit în lucrarea sa intitulată Strategii de alcătuire a unui program de concert pentru cor a cappella. Alexa Lupu este la început de drum în domeniul cercetării muzicologice, principala sa preocupare actuală fiind crearea unui portofoliu personal consistent.