Istoria rock și R&B din S.U.A., pe înțelesul tuturor

Eric Charry - A New and Concise History of Rock
and R&B Through the Early 1990s
Wesleyan University Press, Middletown, 2020

Statele Unite ale Americii reprezintă și astăzi un pilon fundamental al industriei de muzică pop, inclusiv pe mai multe ramificații de genuri: rock, rap, hip hop, R&B etc. De altfel, genurile amintite s-au născut și dezvoltat în centrele urbane americane și au influențat creația de pe întreg mapamondul. În mod evident, o latură atât de însemnată a segmentului mainstream a beneficiat de-a lungul timpului de un număr imens de studii și volume, care au cercetat în profunzime fenomenul muzicii pop și au oferit o perspectivă mai clară asupra istoriei genului, precum și asupra tuturor părților implicate în procesul de creație și de distribuire a unui produs muzical.

Am întâlnit o astfel de descriere comprimată și totodată relevantă în A New and Concise History of Rock and R&B Through the Early 1990s [O nouă și concisă istorie a rock-ului și R&B până la începutul anilor 1990], volum semnat de Eric Charry. Etnomuzicolog și profesor american la Universitatea Wesleyan, Charry și-a dedicat cariera studiului diferitelor culturi muzicale din Africa. Experiența sa în învățământ se poate simți în claritatea stilului întrebuințat pe întreg parcursul volumului, unde realizează o radiografie a muzicii de largă difuzare în S.U.A., axându-se pe componenta rock și R&B (Rhythm and Blues, identificată în special cu muzicienii afro-americani).

Până la descrierea istorică propriu-zisă din prima parte (History), autorul alege să introducă cititorul mai întâi într-un capitol (Music industry, media, and technology) menit să îl familiarizeze cu legislația și asociațiile de drepturi de autori din S.U.A., avansul tehnologic, dar și cu evoluția mediilor de difuzare. Următoarele capitole prezintă evoluția muzicii pop, plasând industria muzicală americană în context istoric, cu toate zbaterile social-politice ce au marcat societatea în XX. Charry punctează foarte clar relația tensionată dintre segmentele albe și de culoare din rândul muzicienilor și producătorilor muzicali, care a născut numeroase inechități pentru artiștii de culoare până spre 1960-1970. În deceniul al nouălea al secolului trecut, scandalurile iscate de versurile cu conținut explicit sexual sau violent îi atrag atenția lui Charry, acestui subiect atribuindu-i-se un subcapitol consistent (Parents Music Resource Center). Legat de anii '90, autorul punctează câteva transformări importante din acea perioadă, precum afirmarea genului grunge sau schimbările din zona caselor de producție. Această primă parte dedicată istoriei rock și R&B este urmată de o foarte cuprinzătoare secțiune de figuri și grafice (Figures), care ajută cititorul să își formeze o perspectivă clară asupra evoluției în timp a muzicii pop americane.

Ultima parte (Interpretative Frameworks) a cărții lui Eric Charry reunește trei studii etnomuzicologice (urmate de o explicație a metodologiei de documentare), în primul dintre acestea (Identities) discutând mai multe feluri de identități (vârstă, etnie, gen) și relația acestora cu muzica. Autorul inserează o frază care în mod cert poate să provoace dezbateri aprinse în mediile științifice: "Gender and sexuality are not aspects of human nature fixed at birth but rather practices (or performances) that we do to forge and live out our identities" [Genul și sexualitatea nu sunt aspecte ale naturii umane fixate la naștere, ci mai degrabă practici (sau performanțe) pe care le facem ca să ne formăm și să ne trăim identitățile.] (Charry 2020: 267). Având în vedere avântul ideologiilor progresiste în mediul universitar din S.U.A., prudența explică plasarea unei astfel de afirmații fără o detaliere prea convingătoare, de altfel Charry trecând destul de rapid la comentarea relației dintre sexualitate și muzică, analizând simboluri sonore și vizuale din activitatea unor artiști precum Led Zeppelin, David Bowie, Michael Jackson sau Annie Lennox. În următorul studiu (Aesthetic Preferences and Sonic Markers), autorul se concentrează asupra particularităților unor muzici provenite din diferite segmente de populație (europeană, africană, latino), apoi în When Cultures Cross discută interferențele culturale în muzică, fiind dezvoltate și teme intens menționate în mediile academice americane, precum cultural appropriation (însușire culturală). În legătură cu aceasta din urmă, Charry recunoaște faptul că interpretarea greșită a termenilor poate duce la nașterea unor conflicte, îndemnând în schimb la o dezbatere a ideilor bazată pe dialog și colaborare.

Prin A New and Concise History of Rock And R&B Through the Early 1990s, Eric Charry a reușit să realizeze o sinteză a fenomenului muzical din zona mainstream americană. Naturalețea și claritatea stilului din cartea lui Charry se apropie în mare măsură de aspectul unui material destinat pentru uz didactic. O traducere a acestui volum în limba română ar fi binevenită, întrucât ar ușura accesul la informațiile prezentate de Charry și ar constitui un bun suport pentru seminarele de istoria muzicii pop din universitățile de muzică românești.

Adriana Toacsen în recitalul Encore: un tur de forță al bisurilor

Când ne gândim la bis, înțelegem o piesă de scurtă durată pe care un interpret o oferă în dar publicului la finalul unui recital sau concert. Ce se întâmplă atunci când mai multe astfel de miniaturi constituie programul în sine al unui recital? Pianista Adriana Toacsen a lansat această întrebare în anul 2023, când a implementat proiectul Encore, ce și-a propus prezentarea pe scenele din țara noastră a nu mai puțin de 12 bisuri semnate de compozitori români contemporani. Mai mult decât atât, proiectul a presupus și organizarea unui concurs de compoziție pentru tineri, patru dintre lucrările câștigătoare fiind incluse în programul recitalurilor desfășurate de pianistă. Ultimul dintre acestea a avut loc în data de 8 noiembrie 2023, la Sala mică a Ateneului Român, în contextul celei de-a XVIII-a ediții a Festivalului Internațional Meridian.

Pe tot parcursul evenimentului, pianista Adriana Toacsen s-a regăsit în postura de dublu narator, relatând experiența studierii fiecărei lucrări în parte înainte de "povestirea" propriu-zisă a muzicii. Naturalețea discursului pianistei a sugerat intenția de a realiza un recital-lecție, fapt ce denotă și experiența acumulată de-a lungul implicării în numeroase proiecte educative, dedicate în special copiilor (precum spectacolul muzical-teatral Poze și pozne).

O bună parte a programului a fost alcătuită din lucrările unor compozitori deja aflați în plină maturitate creatoare. Am remarcat că unele piese au împărtășit intenția de explorare a dimensiunii expresive și pline de mister, de pildă Debumesquisse de Diana Rotaru, care a deschis recitalul, cu trimiterile la creația lui Debussy, cărora li s-au atribuit nuanțe mai întunecate în registrul grav. O atmosferă asemănătoare s-a configurat și în cadrul Sturm und Drang, miniatură compusă de Sabina Ulubeanu, al cărei titlu a anunțat intenția de conturare a unui fir muzical caracterizat de intensitate dramatică.

Prin lirismul pronunțat al liniilor melodice din Le Vent de Transylvanie de Dan Dediu, pianista a putut să își etaleze larga paletă expresivă, dublată de stăpânirea tehnicii din pasajele de virtuozitate, implicând uneori și bătăi din palme. Tot în zona lucrărilor de virtuozitate s-a situat și Mirror Spiders de Șerban Marcu, o piesă remarcabilă prin "păienjenișul" traseului atribuit fiecărei mâini, ca spre final să creeze imagini vizuale sugestive ale arahnidelor prin lovirea ușoară a pianului cu degetare. Pe de altă parte, Sebastian Androne-Nakanishi a imaginat în Lip of Fate o desfășurare meditativă, deosebit de expresivă, întreruptă numai de un crescendo care a condus către un climax impresionant, ce parcă a dorit să sugereze intensitatea spirituală.

Trei miniaturi au explorat limitele posibilităților tehnice pianistice, dar și integrarea noilor tehnologii. Deși melodica a avut un aspect simplu, diversitatea timbrală a constituit un element cheie în configurarea lucrării Pendulum de Cătălin Crețu, a cărui strategie componistică a constat în configurarea unui dialog între pianul preparat și mediul electronic. Câteodată, un recital evidențiază coincidențe surprinzătoare în materie de alegeri componistice: atât Gabriel Mălăncioiu (în Typoncello), cât și Cristian Bence-Muk (în Schizophrenia) au conturat construcții muzicale de virtuozitate în care au presărat strigături și interjecții ce încearcă serios concentrarea interpretului, dar rezultatul spectaculos garantează uimirea publicului.

Nici lucrările premiate în cadrul concursului Encore nu s-au lăsat mai prejos. În Allemande à la Chopin, Andrei Virgil Popescu a reimaginat discursul baroc într-un dans îmbogățit de virtuozitatea briliantă a stilului chopinian, la rândul său amplificată de complexitatea unei scriituri pianistice moderne. O lume coșmarescă, dominată de anxietate și groază, a fost recreată muzical de Rubin Szabó Básza Lovász în Malneirophrenia prin structurile disonante și pasajele ce amintesc de virtuozitatea pianistică (demonică) a lui Franz Liszt. Am descoperit o fascinantă reinterpretare a vâltorii vremurilor contemporane în Vertij de Andrei Petrache, unde desfășurarea de tip perpetuum mobile de virtuozitate a conținut și savuroase comentarii în stil jazz sau boogie-woogie. Finalul recitalului a adus în prim plan lucrarea Old Women Falling Out a Irinei Perneș, remarcabilă prin caracterul său cinematografic, conferit în special de pantele suitoare și coborâtoare.

Creionând o adevărată călătorie muzicală, recitalul Encorea lăsat o impresie puternică asupra publicului reunit în Sala mică a Ateneului Român, care a rămas fermecat de posibilitățile creative ale limbajului muzical contemporan. Nu a lipsit nici componenta umoristică, datorită intrării neașteptate la mijlocul programului a grupului The Mad Hatterpillars din cadrul Festivalului Meridian, ce au amuzat publicul prin dansul lor însoțit de ritmuri tribale. Tot acest spectacol nu ar fi fost posibil fără forța expresivă a Adrianei Toacsen, pianista configurând un adevărat tur de forță al bisurilor contemporane.

Evgheni Oneghin la Opera Națională din București:
ipostaze ale parteneriatului voce-ansamblu orchestral

De la primele creații muzicale concepute în genul dramatic la începutul secolului al XVII-lea, relația dintre voce și orchestră a cunoscut o evoluție remarcabilă, fiecare etapă din istoria muzicii consemnând apropieri tot mai subtile între cele două elemente. Primind pe parcursul timpului un rol din ce în ce mai însemnat în comentarea acțiunii și susținerea soliștilor, orchestra unui teatru de operă, și implicit dirijorul, au trebuit totodată să dezvolte un simț fin al dozajului dinamic și al implicării în configurarea discursului muzical. De aceste aspecte depind fundamental coerența spectacolului, inteligibilitatea textului, precum și sănătatea artiștilor implicați, cu precădere cântăreții. Asemenea idei generale mi-au revenit în memorie ascultând o capodoperă a romantismului muzical în sala Operei Naționale din București. Remarcabil prin patetismul ce traversează sub diferite ipostaze întreaga sa creație, Piotr Ilici Ceaikovski și-a transpus pasiunea pentru muzică și literatură în operă. Unul dintre cele mai reprezentative exemple în acest sens este Evgheni Oneghin, povestea bazată pe textul lui Aleksandr Pușkin putând fi urmărită de publicul bucureștean în data de 22 noiembrie 2023.

Deși rămasă în liniile clasice și fără cutezanțe specifice montărilor moderne, regia regretatului Ion Caramitru a relevat în schimb intenția de creionare a unui tablou elegant și totodată lipsit de vreun exces de ornamente și elemente scenice. Acest cadru s-a dovedit a fi unul propice pentru alegerile interpretative ale protagoniștilor poveștii. Întruchipând-o pe Olga, Liliana Istratii a fermecat prin conturarea jucăușă a liniilor melodice, în concordanță cu cochetăria specifică personajului său. De cealaltă parte, Dumitru Mîțu a creat un Lenski dramatic, de un patos impresionant, construind cu grijă discursul muzical marcat de melancolie și regret din aria ce precede duelul dintre Lenski și Oneghin în finalul actului II. În interpretarea rolului feminin principal, Tatiana Lisnic a ilustrat o tehnică vocală deosebită, dublată de complexitatea gândirii sale muzicale. Am putut astfel remarca și în plan muzical procesul maturizării Tatianei, care la final exprimă atât delicatețe (reliefată excelent de solistă prin crescendo-urile fine), cât și vehemență în respingerea lui Oneghin. Personajul eponim al operei a beneficiat la rândul său de paleta timbrală remarcabilă a vocii lui Alexandru Chiriac, ce a portretizat excelent evoluția lui Oneghin de la un gentilom neinteresat de postura de cap al familiei la bărbatul cufundat în remușcări și chinuit de dragoste arzătoare.

Dirijată de Iurie Florea, orchestra a constituit un partener admirabil al distribuției serii (și astfel revin la temele introductive). Spre deosebire de alte ocazii, au existat doar puține momente în care vocile soliștilor nu au putut răzbate din cauza excesului dinamic orchestral. Inclusiv dicția remarcabilă a cântăreților a putut fi deslușită pe aproape întreg parcursul spectacolului, însă aglomerarea sonoră a dăunat uneori unor momente esențiale din operă, precum cvartetul vocal din actul I. Prudența generală a instrumentiștilor a cauzat momente insuficient valorificate ca potențial al dramatismului muzical ceaikovskian (la fel și ocazionalele lipse de omogenitate pricinuite de partida violoncelelor). Cu toate acestea, duetul Tatiana-Oneghin din finalul operei a fost fructificat de toți muzicienii implicați, aceștia construind cu multă finețe zbuciumul interior al celor două personaje.

Pe lângă maturitatea gândirii muzicale și profesionalismul fiecărui muzician în parte, crearea unei concordii între cântăreții și instrumentiștii angrenați într-un spectacol de operă implică o altă componentă esențială: respectul reciproc. Acest aspect a părut să nu aibă aceeași valoare pentru majoritatea interpreților din orchestră, care au părăsit rapid fosa după acordul final, în vreme ce publicul răsplătea cu aplauze binemeritate soliștii prezenți pe scenă. Deși aparent nu prezintă o importanță deosebită, o astfel de atitudine explică indiferența ce se simte ocazional din comentariul muzical al ansamblului, în diferite reprezentații din stagiune. Salvarea unui spectacol în situații de tipul acesta survine atunci când artiștii lirici, asemenea celor invitați pentru producția Evgheni Oneghin, ilustrează capacitatea de a îmbina talentul cu o remarcabilă adaptabilitate la evenimente neprevăzute, acoperind cu finețe cusururile spectacolului.

----------

Vlad Ghinea a absolvit studiile de licență și masterat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, sub îndrumarea prof. univ. dr. dr. h.c. Valentina Sandu-Dediu, specializarea muzicologie, iar în prezent este doctorand în cadrul aceleiași instituții, cercetând volumele muzicologice publicate la Editura Muzicală în perioada comunistă. A obţinut numeroase premii la concursuri de muzicologie (Premiul I la Concursul Naţional Studenţesc de Muzicologie organizat de UNMB - ediţiile 2018-2023; Premiul Francisc László ex aequo la Concursul de Muzicologie "Mozart, după Beethoven. Mituri, gândire, stil" în 2020) și de compoziție (Premiul I la Concursul Internațional de Compoziție "George Stephănescu" în 2022; Premiul II la Concursul Național Studențesc de Compoziție "Ștefan Niculescu" în 2023). Comunicări muzicologice semnate de Vlad Ghinea au fost prezentate cu ocazia unor simpozioane de specialitate derulate la București, Iași și Cluj-Napoca, iar compozițiile sale au figurat în programele unor concerte organizate la București, Cluj-Napoca și Sibiu. În 2023, Vlad Ghinea s-a aflat printre tinerii compozitori selectați să participe în proiectul Arcade, care a constat în interpretarea celor mai noi creații autohtone de către ansamblul ICon Arts. Cronici și studii semnate de tânărul muzicolog au apărut în publicații importante din peisajul cultural românesc (Acord, Actualitatea Muzicală și Muzica), iar în perioada 2019-2020 a desfășurat o activitate de colaborare cu postul Radio România Muzical. De asemenea, cercetarea muzicii românești constituie un domeniu de interes deosebit, fapt concretizat prin publicarea în 2022 a unui studiu despre Concertul nr. 1 pentru violoncel și orchestră de Anatol Vieru în volumul Genul concertant în România între 1950-2020. Vlad Ghinea este unul dintre beneficiarii burselor de excelență oferite de Universitatea Națională de Muzică din București în anii universitari 2020-2021 și 2022-2023. În momentul de față, activează ca redactor la Editura Universității Naționale de Muzică din București.