[1] Speranța Rădulescu, Peisaje muzicale în România secolului XX, Editura Universității Naționale de Muzică din București, București, 2022, p. 32.

[2] Rădulescu, p. 20.

[3] Rădulescu, p. 33.

[4] Rădulescu, p. 40.

[5] Rădulescu, p. 49.

[6] Rădulescu, p. 69.

[7] Rădulescu, p. 87.

[8] Rădulescu, p. 102.

[9] Rădulescu, p. 102.

[10] Rădulescu, p. 117.

[11] Rădulescu, p. 100.

Capodoperă verdiană într-o concepție contemporană

Sub bagheta lui Daniel Jinga, orchestra și soliștii Operei Naționale București au prezentat spectacolul DescOperă La Traviata, o reinterpretare a operei lui Verdi într-un spațiu contemporan. Sala s-a umplut rapid în seara zilei de 4 decembrie, publicul fiind format în special din oameni în etate. Una din reacțiile observate la un domn la această nouă punere în scenă a fost de profundă dezamăgire și indignare, bărbatul catalogând această montare drept "drăcească". Alte persoane din jurul meu au fost emoționate de felul în care artiștii au evoluat pe scenă, considerând reinterpretarea de bun gust, în ciuda preferințelor lor pentru un tip de montare mai tradițională.

Regia lui Alexandru Nagy a urmărit în anumite secvențe din operă exprimarea ideii de degradare umană prin mijloace diferite, cu un alt impact vizual, chiar dacă "păcatul" sugerat în libretul operei s-a păstrat. Astfel, decăderea morală ca urmare a unui stil de viață pur hedonist e sugerată prin delir, printr-un comportament grotesc și primitiv - oamenii pare că se maimuțăresc -, prin haine rupte, zdrențuite și neîngrijite, prin uniforme asemănătoare celor din închisori, prin aparate de jocuri de noroc care apar pe scenă și îi hipnotizează pe oameni. De asemenea, alte elemente de decor (semnat de Vladimir Turturică) din contemporaneitate, o radiografie, o mască de oxigen și un scaun cu rotile, apar pentru a sugera boala Violettei. Decorul minimalist a inclus obiecte cu utilitate în actul artistic (precum scaunele) sau care au funcție simbolică (precum radiografia).

În operă, narațiunea este prezentată din mai multe perspective: există jocul actoricesc propriu-zis, dublat de o proiecție pe fundal care prezintă acțiunea filmată dintr-un alt unghi (ce atrage în unele cazuri atenția publicului asupra unor alte personaje sau detalii). Ecranul pe care se proiectează imaginile nu este plat, ci compus din mai multe straturi de pânze tăiate în zig-zag, așezate la distanță unele de altele. Punerea în straturi a acestor pânze creează un efect de tridimensionalitate, în special în momentele în care pe fundal apar valuri, flori, păduri. Un alt element neobișnuit din decor a fost cortina, formată dintr-un soi de plasă pe care se derulau diverse imagini în momentele de pauză.

Orchestra a interpretat partitura lui Verdi cu o sonoritate îngrijită. Soliștii vocali, de asemenea, au interpretat cu sensibilitate muzica lui Verdi, soprana Georgiana Dumitru (în rolul Violettei Valéry) având un timbru strălucitor care a transmis emoție în public. Vocea acesteia s-a completat perfect cu cea a tenorului Andrei Manea (Alfredo Germont), reușind să intre în pielea personajului. Baritonul Cristian Ruja (Giorgio Germont) a avut, de asemenea, o prestație foarte bună, timbrul său fiind pătrunzător. Acestora s-au alăturat soliștii: mezzo-soprana Adelina Maria Cociobanu (Flora), tenorul Andrei Mihalcea (Gastone), baritonul Antonio Morariu (Duphol), basul Andrei Miclea (Granville), basul Ștefan Lamatic (Marchiz) și soprana Nicoleta Nistor (Annina), dar și o parte din corul Operei Naționale, care și-a cântat partea din două balcoane în ultimul act.

Costumele au purtat semnătura Iolandei Mutu, iar coregrafia și mișcarea scenică realizate de Sandra Mavhima au completat spectacolul, cu o discrepanță de stil între dansurile executate de interpreții vocali și cele executate de balerini. Primele erau în mod voit când vulgare, când puerile, în timp ce dansatorii profesioniști (Alexandre Plesis, Andreea Vălean și Raluca Jercea) aveau mișcări mult mai cizelate, orientate către zona dansului contemporan. Pe parcursul piesei, unul dintre dansatori a portretizat moartea, perindându-se în diverse scene cu agilitate și siguranță în mișcări.

Au fost folosite și alte efecte dramaturgice inedite, precum scena rotativă care se mișca odată cu personajele principale, cu rolul de a le prezenta. În scena finală, în care Violetta e pe patul de moarte, apare un artificiu ingenios care constă în aducerea unor personaje în plus - alter ego-urile în vârstă ale lui Alfredo și Violetta. Inițial, ele apar în spatele scenei, Violetta fiind plasată pe un pat de spital, cu Alfredo lângă ea; scena se rotește, personajele în vârstă ajung lângă cele din prezent, iar opera se termină cu imaginea lui Alfredo care se întinde după Violetta ca și când ar dori cu disperare să o oprească. Ea, însă, își ridică mâinile, ca și când s-ar înălța, totul în timp ce alter ego-urile le dublează gesturile, stând în proximitate.

În concluzie, am asistat la o încercare reușită de adaptare la contemporaneitate, interpreții și dansatorii având avantajul înțelegerii felului în care gândește și se comportă un individ ce trăiește în vremurile moderne. Chiar dacă spectacolul a fost gândit pentru a se adapta unei viziuni actuale, acest nou veșmânt a relevat simplitate, lipsă de superficialitate și o transparență aparte, neștirbind conceptul inițial al operei verdiene și neumbrind muzica.

Sonorități românești și universale pe scena Ateneului Român, de Ziua națională

Concertul din data de 29 noiembrie 2023 - organizat cu ocazia Zilei naționale a României - l-a adus pe scena Ateneului Român pe violoncelistul Andrei Ioniță, care a interpretat Concertul nr. 1 în do major pentru violoncel și orchestră, Hob. VIIb, de Joseph Haydn. Sub bagheta dirijorală a lui Leo Hussain au prins viață și alte lucrări muzicale, precum Rapsodia nr. 2 în re major a lui George Enescu, poemul simfonic Don Juan op. 20 de Richard Strauss, dar și Concertul românesc pentru orchestră, de György Ligeti. Atât interpretul, cât și orchestra Filarmonicii George Enescu au cântat și piese de bis, de pildă cunoscutul Dans țărănesc al lui Constantin Dimitrescu, într-un aranjament inedit, cu un acompaniament format din câteva violoncele și un contrabas. Această formulă a lăsat impresia unui ansamblu instrumental tradițional, în care contrabasul susține solistul printr-un acompaniament specific bătutei, format din contratimpi. (Totuși, la acompaniament au existat momente în care intonația nu a fost corespunzătoare.) Solistul a mai interpretat cu mare măiestrie și un Capriciu în sol major de Evaristo Felice Dall'Abaco, aceste suplimente fiind cerute de publicul entuziast după ce Ioniță interpretase Concertul de Haydn cu o intonație clară, o tehnică impecabilă, a fost expresiv și convingător în interpretare, precum un profesionist matur. În toate cele trei părți din concert, ansamblul instrumental s-a completat foarte bine cu instrumentul solist, între ei existând o permanentă comunicare.

Lucrarea enesciană ce a deschis concertul de miercuri seară, Rapsodia română nr. 2 în re major, a lăsat să se audă motivele populare românești sub diverse înfățișări: când contemplative și pastorale, când însingurate și înstrăinate, ale căror ecouri se disting dintr-un loc îndepărtat. Treptat, aceste teme-personaj se transfigurează, motivul contemplativ din debutul piesei transformându-se într-unul eroic, pe măsură ce se acumulează tensiune. Orchestra redă sonorități cu un aer elegant și cizelat chiar și în momentele de forte, conturând un cadru luminos. În cazul poemului simfonic Don Juan, orchestra a reușit să sublinieze caracterul narativ al lucrării, cu sonorități când mai tensionate, când mai lirice. Începutul viguros și eroic al lucrării a fost colorat într-un mod discret cu subtile apariții ale harpei sau ale unor instrumente de percuție, precum glockenspiel-ul sau trianglul. Momentele lirice din piesă au căpătat acel aer sentimental, încărcat de pasiune, evoluând către pasaje în care revine caracterul eroic, incisiv. Un moment memorabil din lucrare constă într-un fragment muzical în care oboiul solist cântă o temă muzicală liniștită și nostalgică, urmându-i după ceva timp clarinetul, cu o temă asemănătoare ca atmosferă - momente extrem de bine valorizate de soliștii Filamonicii. În a doua jumătate a poemului, discursul muzical se precipită și continuă să acumuleze tensiune până în momentul final de forte, când toată această acumulare se eliberează printr-un moment asemănător unei explozii, conduse cu o mână sigură de Leo Hussain.

În finalul serii, Concertul românesc de Ligeti a expus din nou teme populare românești, însoțite de un acompaniament modal. Prima parte a concertului, cu un caracter liric, doinit, contrastează cu partea a doua în allegro vivace, în care se pot recunoaște acompaniamente specifice diverselor dansuri românești, fie că vorbim de horă sau de dansurile din Oaș. Flautul picolo imită un fluier, în timp ce vioara amintește de un lăutar. A treia parte a concertului expune un dialog între doi corni francezi care creează un efect de dialog între buciume, inedit. În cadrul concertului, în partea a patra, apare și micropolifonia specifică lui Ligeti, însă se pot distinge mici fragmente de linii melodice specific românești, puternic cromatizate. Tot în aceeași parte, vioara are un solo cu motive românești, fiind însoțită de un acompaniament în contratimpi, care imită taraful.

Spectacolul s-a încheiat cu două momente de bis: un Intermezzo din opera I gioielli della Madonna, de Ermanno Wolf-Ferarri, pe care dirijorul l-a catalogat drept "un suvernir din Roma", și ultimele trei dansuri din cele Șapte dansuri românești de Béla Bartók. Astfel s-a închis cercul unui program divers și atractiv, înrămat de cele două lucrări care conțineau motive populare românești. Celelalte două compoziții au păstrat un caracter energic, luminos și viguros, fiind o alegere de bun gust în alcătuirea programului, atât de bine pus în valoare de toți muzicienii aflați pe scenă.

-----

Ioana Bîgu a început studiul viorii în 2007 la Liceul de Artă Dimitrie Cuclin din Galați, pe care l-a absolvit cu titlul de șefă de promoție. În liceu a învățat să cânte la chitară și cobză, fapt care i-a adus o colaborare cu Formația vocal-instrumentală de muzică veche românească Kalofonis, activând în același timp ca violonistă în Ansamblul Folcloric Doinița Covurluiului. În perioada 2015-2017 a cântat la festivaluri din Turcia, Polonia, Cehia, Macedonia, Franța. A studiat apoi compoziția clasică la Universitatea Națională de Muzică București, iar în 2022 a fost admisă la master, la secția de muzicologie, sub îndrumarea prof. Valentina Sandu-Dediu. A participat la Simpozionul Internațional George Enescu (ediția 2021), a obținut premiul al II-lea la Concursul Studențesc de Muzicologie (edițiile 2021 și 2023) și a obținut diverse premii la Concursul Național de Compozitie Ștefan Niculescu și la Concursul studențesc de Teoria Muzicii. A publicat articole în periodice precum Muzica și Acord. În perioada aprilie-decembrie 2023 a participat în proiectul FDI Muzica de film în România, iar în luna noiembrie a aceluiași an a prezentat în cadrul Simpozionului Internațional de Muzicologie Film Music, Moving Images and Politics un studiu cu titlul De la operă la film: două perspective asupra lucrării O noapte furtunoasă, de Paul Constantinescu.