Ghidul pianistului Gabriel Amiraș pentru un interpret complet

Pentru că oamenii valoroși trebuie apreciați și promovați, Academia Națională de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca i-a oferit titlul de Doctor Honoris Causa eminentului pianist și profesor Gabriel Amiraș. Ceremonia de acordare a titlului onorific a avut loc în data de 27 octombrie 2023 și a fost urmată de lansarea unei noi ediții, în limba engleză (traducere de Endre Amiraș), a cărții "De vorbă cu pianistul și profesorul Gabriel Amiraș. Rolul interpretului în descifrarea, înțelegerea și tălmăcirea textului muzical, Un portret în dialog" scrisă de regretatul muzicolog Grigore Constantinescu și publicată de Editura Muzicală în anul 2016.

În acest an, ediția tradusă, "Conversations with Pianist and Professor Gabriel Amiras, The Role of the Performer in Deciphering, Understanding and Revealing the Content of the Musical Score, A Portrait through Dialog", a fost publicată de Editura Universității Naționale de Muzică București.

Volumul debutează cu o anagramă muzicală creată de compozitorul Marius Suciu, un omagiu adus marelui pianist: sol-la-si bemol-re-mi-mi bemol-la-la bemol-mi-re-la-si, explicată în cuvinte și note, chiar cu un mic acompaniament. În prefața cărții, muzicologul Valentina Sandu-Dediu prezintă pe scurt câteva convingeri și influențe ale pianistului și promovează cartea ca fiind un adevărat tratat neconvențional al pianiștilor și nu numai. Biografia care precedă începutul propriu-zis al cărții este preluată de la Staatliche Hochschule für Musik Trossingen, instituția în cadrul căreia a început să predea după ce a părăsit România.

Cartea se structurează în două secțiuni, prima (căreia îi corespunde subtitlul "The role of the Performer in Deciphering, Understanding and Revealing the content of the Musical Score") alcătuită din 15 capitole care reprezintă partea de "tratat", iar a doua parte (care justifică subtitlul "A Portrait through Dialog") aduce încă două capitole în care maestrul vorbește despre întâlnirile cu profesorii săi și alți mari artiști care l-au influențat.

Maestrul Amiraș vorbește despre rolul de creator pe care interpretul îl are, modul în care acesta își lasă amprenta asupra unei lucrări, deoarece mesajele transmise inițial de compozitori prin partituri sunt readuse la viață de către artiști, care au diverse personalități, cunoștințe și experiențe. Fiind un bun pedagog, în răspunsurile sale nu își exprimă doar propria opinie, ci prezintă puncte de vedere diferite, descrie lucrări (de exemplu Sonata pentru pian în do minor, op. 111 de Ludwig van Beethoven), inserează elemente biografice ale compozitorilor, numeroase sfaturi și indicații tehnice. Pledează pentru un echilibru între talent și muncă, între intuiție și erudiție, revenind de mai multe ori pe parcursul dialogului la ideea că maturitatea artistică poate fi atinsă doar prin acumularea de cunoștințe. Avertizează totuși împotriva căderii în extrema opusă, dând exemplul secțiunii de aur, care este atât de căutată de unii, însă, în opinia sa, irelevantă pentru interpretarea lucrării. Vorbește și despre ceea ce simte atunci când este pe scenă și despre rolul de solist, subliniind că solistul este de fapt parte a ansamblului și se află în dialog cu orchestra, care nu îi este nicidecum subordonată, dificultățile întâmpinate când lucra cu ansambluri camerale, despre cum se alege repertoriul și despre responsabilitatea pe care o au profesorii.

În caz că, prin absurd, această expunere a unor frânturi din viziunea pianistului nu este suficient de convingătoare, menționez câteva personalități (ale căror nume vorbesc de la sine) care au jucat un rol important în formarea sa. Fiind studentul lui Heinrich Neuhaus la Moscova în anii 1955-1961, a avut ocazia să interacționeze cu Sviatoslav Richter, Mstislav Rostropovici, David Oistrach, Dmitri Șostakovici, Aram Haciaturian, Gennady Rozhdestvensky și nu numai, iar dintre artiștii lumii apusene pe care i-a întâlnit (precum Glenn Gould, Daniel Barenboim, Jörg Demus, Paul Badura-Skoda) vorbește cu cel mai mult drag despre Alfred Brendel. Nu uită nici de profesorii și colegii săi români, vorbind cu respect și admirație, dar totodată cu sinceritate și spirit critic, despre Gheorghe Holhoș, Sigismund Toduță, Sergiu Celibidache, Constantin Silvestri și alții.

În concluzie, pianistul și profesorul Gabriel Amiraș este, fără doar și poate, un artist complet, un veritabil om de cultură și un exemplu pentru muzicieni prin profesionalismul și smerenia sa, iar această carte, cu întrebări atât de eficient formulate de către o altă mare personalitate a lumii muzicale, ar trebui promovată cât mai temeinic. Faptul că volumul a fost tradus în limba engleză este îmbucurător, întrucât oferă o deschidere spre un public țintă și mai larg, mesajul și conținutul său fiind extrem de valoroase și demne să depășească hotarele țării.

Umorul muzical în ipostaze și epoci diferite

Selectarea lucrărilor care alcătuiesc programul unui concert este o responsabilitate care poate fi cu lejeritate subapreciată, dar un program bine gândit poate să aducă publicul în sala de spectacol și, în același timp, să promoveze lucrări mai puțin cunoscute. Când pe afiș apare însă numele unei mare personalități, putem afirma cu certitudine că va fi la fel de reușit ca și concertul în sine.

Stagiunea 2023-2024 a Filarmonicii de Stat "Transilvania" din Cluj-Napoca a debutat cu două concerte dirijate de maestrul Lawrence Foster, Dirijor Emerit al instituției începând cu anul precedent, care a fost recent decorat cu Ordinul Național de Merit în grad de comandor în cadrul Festivalului Internațional "George Enescu" la București.

Primul concert, din data de 29 septembrie, a început și s-a încheiat cu lucrări de Piotr Ilici Ceaikovski, Suita nr. 4 pentru orchestră, op. 61, Mozartiana, și Simfonia nr. 1 în sol minor, op. 13, Visuri de iarnă, iar concertul ales a fost Concertul nr. 13 în Do major pentru pian, KV 415 de Wolfgang Amadeus Mozart, care a avut-o ca solistă pe Elena Başkirova.

Păstrând motivul Mozart și în cel de al doilea concert și creând un element comun între cele două evenimente, seara de 6 octombrie 2023 a început cu Serenada în Re major, KV 239, Serenata notturna, după care a urmat Concertul pentru două viori, violă, violoncel şi orchestră de Marc Neikrug, alături de Cvartetul Arcadia, și s-a revenit în timp la poemul simfonic Don Quijote (variațiuni fantastice pe o temă cu caracter cavaleresc), op. 35 al lui Richard Strauss.

Serenata notturna a fost finalizată în 1776 și este destinată interpretării de către un cvartet cu contrabas și orchestră de coarde cu un timpan, amintindu-ne de concerto grosso și firescul elementelor comune ale epocilor stilistice învecinate. Este alcătuită din trei părți, Marcia. Maestoso, Menuetto și Rondeau. Allegretto, caractere redate foarte jovial prin interpretare, unite de umorul pe care toate îl conțin.

Fiind o distribuție redusă a orchestrei (care a și cântat stând în picioare, pentru un plus de autenticitate), rolul de conducător al ansamblului a fost asumat de către concertmaestrul Ana Török. Și-a îndrumat cu succes colegii spre o abordare ludică a lucrării, care în mod evident a încântat și publicul, dar le-a făcut plăcere și interpreților, mai ales colegilor Răsvan Dumitru (vioara a II-a), Traian Boală (violă) și István Csata (contrabas), care și-au savurat momentele solistice.

Pentru Concertul pentru două viori, violă, violoncel şi orchestră de Marc Neikrug (n. 1946), violoncelistul Zsolt Török li s-a alăturat colegilor pentru a completa Cvartetul Arcadia. Lucrarea datează din 1987 și a fost compusă la comanda Orchestrei de Cameră "Saint Paul" și a Cvartetului Guarnieri. Este alcătuit dintr-o singură parte, dar cu mai multe secțiuni, care explorează virtuozitatea celor patru instrumente, comunicarea în perechi și în ansamblu, provocări cărora membrii cvartetului le-au făcut față cu brio, ca de fiecare dată. Întrucât motivul care unește lucrările din program este umorul, îl regăsim și aici însă de cele mai multe ori sub formă de ironie și ascuns în sonorități dure.

Concertul s-a încheiat cu poemul simfonic Don Quijote (variațiuni fantastice pe o temă cu caracter cavaleresc), op. 35, finalizat de Richard Strauss în 1897. Lucrarea este prin excelență programatică, fiind poate cea mai cunoscută adaptare în muzică a romanului omonim scris de Miguel de Cervantes la începutul secolului al XVII-lea, însă de departe singura (Telemann, Mendelssohn, Donizetti și Ravel fiind doar câțiva dintre ceilalți compozitori inspirați de subiect).

Rolul principal, al cavalerului, este încredințat violoncelului, care a prins viață în mâinile lui Zsolt Török. Pe parcursul celor zece variațiuni, îi cunoaștem pe Sancho Panza (a cărui temă este redată de violă) și Dulcineea (sugerată de corzi și suflători de lemn) și asistăm la luptele cu morile de vânt, turma de oi, procesiunea de credincioși și duelul final, și călătorim prin aer și apă. Strauss redă în muzică toate aceste personaje și situații prin mecanisme și efecte ingenioase (utilizează frecvent și cu intenție surdina, tremoloul), tonalități alese cu grijă, orchestrație (care include și o mașină de vânt), tehnica de scriitură și inclusiv alegerea genului de variațiuni.

Astfel, umorul muzical ne este prezentat în trei contexte diferite, dar la fel de convingătoare: întâi în Clasicism, prin gesturi mici și jucăușe, după care într-o muzică de avangardă și apropiată zilelor noastre, sub formă de ironie, iar la final într-o poveste cât se poate de specifică Romantismului, cu sunete care ne creează imagini vizuale și ne transpune cu totul în interiorul acțiunii descrise.

Rigoletto și dualitatea unui personaj măcinat de grija datoriei față de stăpân și familie

Când Giuseppe Verdi a compus Rigoletto în 1851, valoarea sa ca și compozitor de operă era deja recunoscută. Acest statut nu l-a protejat de cenzură și a fost nevoit să modifice elemente printre care și titlul operei, care inițial era La maledizione (,,Blestemul"). Opera în trei acte, pe un libret de Francesco Maria Piave (cu care Verdi a mai colaborat înainte pentru operele Ernani, I due Foscari, Macbeth, Il corsaro și Stiffelio) inspirat din Le roi s'amuse de Vicor Hugo, s-a bucurat încă de la început de popularitatea de care are parte și astăzi.

Subiectul care rămâne mereu de actualitate și ariile cantabile care invită publicul să fredoneze când părăsește sala de spectacol i-au menținut prezența în repertoriul esențial al soliștilor și în topul operelor montate pe micile și marile scene deopotrivă. Toate casele de operă o au în repertoriu, iar Opera Națională Română din Cluj-Napoca nu face excepție și o pune în scenă în fiecare stagiune. În acest an reprezentația a avut loc în data de 29 noiembrie, iar rolurile principale le-au fost rezervate invitaților.

Baritonul Michele Kalmandy s-a transpus cu totul în pielea personajului Rigoletto, realizând un rol de excepție din toate punctele de vedere. Și-a adaptat perfect timbrul, emisia și dinamica pentru a se potrivi când diformității personajului, când emoțiilor puternice pe care le simte, în funcție de cele două ipostaze ale personajului: pe de o parte, un bufon care trebuie să își îndeplinească rolul cu riscul de a atrage ura nobililor, pe de altă parte, un tată îngrijorat care încearcă să își protejeze fiica. Ne-a convins întru totul nu doar că trăiește tot ceea ce cântă, ci și că are un control deplin asupra vocii sale. Din păcate, un singur solist nu poate duce în spate întreaga operă fără implicarea celorlalți interpreți. În momente cheie ale acțiunii, de exemplu atunci când Contele de Monterone (David Pogana) îl blestemă pe bufon, când află că Gilda a fost răpită și îi imploră pe nobili să o elibereze, când jură răzbunare și când află că fiica sa a fost ucisă, părea singurul care se străduiește să creeze atmosfera potrivită.

Orchestra, dirijată de maestrul David Crescenzi, a fost atât de implicată în dinamica poveștii încât a acoperit vocile aproape pe tot parcursul spectacolului. Unii instrumentiști erau, din nefericire, complet impasibili față de acțiune și stările personajelor, în ciuda momentelor cvasi-solistice pe care le aveau. Au existat mai multe greșeli deranjante, cea mai evidentă fiind la începutul celebrei arii "Caro nome che il mio cor" a Gildei din primul act, când flautul a greșit un leitmotiv esențial asociat cu personajul. Corul de bărbați, condus de cavalerul Marullo (George Godja), și-a îndeplinit misiunea cu succes. Cei doi frați Sparafucile și Maddalena au fost interpretați de Corneliu Huțanu și Liza Kadelnik, care au îmbinat cu succes măiestria vocală cu mișcarea scenică, însă discursurile lor nu s-au putut întotdeauna percepe din cauza sonorității crescute a orchestrei.

Ducele de Mantua a fost jucat de tenorul Florin Guzgă, care a pus accentul pe jocul actoricesc, deoarece vocea sa nu a fost în cea mai bună formă. În special în primul act, solistul nu putea emite sunetele fără un atac de glotă care se auzea forțat, iar timbrul său era excesiv de nazal. Pe parcursul spectacolului a avut și momente mai favorabile și a reușit să umple scena prin carismă și prezență. În rolul Gildei am ascultat-o pe soprana Andreea Mădălina Barbu, care la fel ca și orchestra, părea ușor detașată în momentele de maximă intensitate emoțională, inclusiv la final când personajul moare, însă atunci intervine dificultatea de a cânta întinsă pe spate. Aceeași atitudine a caracterizat momentele în care cânta despre dragoste, când a fost victima unei farse riscante și când a hotărât să se sacrifice pentru o iubire neîmpărtășită. Deși nici ea nu se auzea foarte bine, timbrul a ajutat-o să se remarce în momentele de ansamblu.

Așadar, reprezentația operei nu a fost una ideală, în mod evident s-a investit mai puțin efort decât în altele din stagiunile trecute, inclusiv din punct de vedere scenografic, însă am rămas cu aprecierea efortului lui Michele Kalmandy, care și-a dat silința să își joace rolul cât mai bine indiferent de circumstanțe și a reușit să fie un exemplu de perseverență și profesionalism. Rigolettorămâne una dintre operele verdiene care au trecut cu brio testul timpului, iar personajele sale complexe sunt printre cele mai râvnite, inclusiv cel al bufonului, care aproape obligă solistul să întrupeze două personaje simultan.

--------- 

Diana Cardoș este studentă în anul IV la specializarea Muzicologie a Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, instituție în cadrul căreia urmează și cursurile specializării Interpretare muzicală Canto la DIDFR. Este absolventă a Colegiului Național „Andrei Mureșanu” din Bistrița, iar pregătirea muzicală și-a desfășurat-o în cadrul Atelierului de muzică TradArtis din același oraș, unde a pus și bazele unei posibile cariere didactice. Pe parcursul celor trei ani de studii universitare a asistat la diferite workshopuri, conferințe și simpozioane, participând activ (la Conferința Artă și Educație a ANMGD în 2022, Simpozionul studențesc Musicologia Mirabilis al UNAGE în același an și toate edițiile Simpozionului Studențesc de Muzicologie din cadrul ANMGD, atât ca participant, cât și ca moderator) sau contribuind prin scrierea de programe de sală (proiectul Sigismund Toduță: Efigie 3D). În urma obținerii premiilor II și apoi I la Concursul studențesc de Muzicologie al UNMB, a participat la cele două ediții aferente ale Simpozionul din cadrul Festivalului CHEI în 2022 și 2023. Pe lângă lucrările apărute în revistele tipărite în urma simpozioanelor, a publicat și un articol despre interdisciplinaritatea dintre muzică și pictură în MUSIC, Elemente de didactică aplicată specialităților muzicale. Activitatea sa include și programe de internship desfășurate la Opera Națională Română din Cluj-Napoca și Festivalul Internațional „George Enescu”.