M-am bucurat când am primit, cu puţin timp înainte de Paşte, invitaţia Operei Române din Craiova de a asista la spectacolul cu Mefistofele de Arrigo Boito, pus în scenă în premieră locală şi regizorală în 23 aprilie. Singura operă finisată a artistului italian cunoscut mai ales în calitate de libretist al lui Verdi, Mefistofele este rar montată, la Craiova publicul putând-o urmări în regia lui Peter P. Pachl din Germania. Partitura are la bază, desigur, celebrul Faust al lui Goethe, dramă în care eroul îşi vinde sufletul diavolului în schimbul redobândirii mulţumirii legate de existenţa sa; în acest scop Faust este purtat de Mefisto prin timp şi spaţiu - ceea ce vreau să vă reamintesc aici este extraordinara diversitate a lumilor pe care le cunoaşte eroul lui Goethe. Dacă în mult mai cunoscuta operă Faust, compozitorul ei, Charles Gounod, alege să se concentreze pe un singur subiect, dragostea dintre erou şi Margareta, Boito, cu ambiţii de ordin filozofic ceva mai mari, adaugă întâlnirea lui Faust cu Elena din Troia, ceea ce cred că produce o stare de confuzie pentru ascultător şi de dezechilibru formal din punct de vedere dramaturgic. De altfel opera lui Boito, cântată prima dată la Teatrul La Scala din Milano în 1868, este un produs artistic destul de inegal valoric. Dacă momentele corale sunt numeroase şi, din punctul meu de vedere, foarte reuşite, cele solistice memorabile se pot număra pe degetele de la o mână - aria Margaretei, L'altra notte in fondo al mare şi cea a lui Mefistofele - Son lo spirito fiind cele mai cunoscute şi valoroase.

La Craiova am fost norocoşi să urmărim cântăreţi foarte buni, în mare parte invitaţi din afara ţării: basul italian Pietro Toscano, cu voce caldă, profundă şi privire pătrunzătoare, a interpretat rolul titular; soprana Cellia Costea, care locuieşte şi cântă la Atena, a fost o minunată Elena din Troia, cu prezenţă vocală şi scenică puternice; am ascultat-o şi în duet cu mezzo-soprana sârbă Sanja Radisic, care a fost atât Martha, cât şi Pantalis în producţia de la Craiova. Wagner a fost cântat şi jucat de tenorul italian Alessandro D'Acrissa, pe care l-am admirat în mod special pentru proiecţia puternică a vocii (cu atât mai mult cu cât s-a cântat într-o sală seacă); mai puţin plăcută a fost prezenţa tenorului Gianni Leccese, care l-a cântat şi jucat pe Faust; cântăreţul fie nu a avut cea mai grozavă zi, fie scriitura rolului e prea înaltă sau pur şi simplu nu i se potriveşte, fie tehnica sa de cânt nu e potrivită partiturii. Mi-a plăcut, în schimb, soprana Renata Vari, interpreta Margaretei, o voce minunată, condusă cu precizie şi sensibilitate. Bine a sunat şi Orchestra Operei craiovene, dirijată de relativ nou-venitul Dumitru Cârciumaru, absolvent al Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, un şef de orchestră foarte eficient, muzical şi atent la nevoile colegilor săi cântăreţi.

Regizorul german Peter P. Pachl s-a străduit să redea complexitatea spaţială, temporală şi implicaţiile filozofice ale operei, suprapunând elemente dintre cele mai diverse, aparţinând timpurilor antice, secolelor XIX, XX şi XXI, precum şi spaţiului imaginar din Cer în cele patru acte, în prologul şi epilogul operei. Sarcina nu a fost una uşoară, mai ales dacă ne gândim că spaţiul în care s-a derulat spectacolul nu a fost cel al sălii de operă din Craiova, clădirea fiind în continuare închisă pentru renovare, ci al Cercului Militar local; e drept că există aici o fosă, dar e clar că artiştii merită o scenă mai mare, un contact vizual mai bun cu dirijorul şi în general condiţii adecvate de lucru.

Felicitări Operei craiovene pentru curajul de a aduce în faţa publicului creaţii mai rar cântate (îmi amintesc şi de Pescuitorii de perle, montat într-o stagiune trecută la Craiova), felicitări interpreţilor pentru evoluţia lor. Închei sperând să putem vedea, toţi cei interesaţi, cât mai curând un spectacol chiar pe scena Operei din Craiova.