Acum: 15.30
Portret de compozitor • 2 ore cu unul dintre titanii muzicii clasice.
Urmează: 17.25
Promo • Informații despre evenimentele partenerilor noștri.

 

Apoi: 17.29
Promo RRM • Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

 


Interviuri

Arhivă : 2017 | 2016 | 2015 | 2014 | 2013 | 2012 | 2011 | 2010 | 2009 | 2008 | 2007 | 2005 | 2004 |

AUDIO. Interviu cu pianista Raluca Știrbăț

Publicat: miercuri, 7 Decembrie 2016 , ora 15.18
 
Bookmark and Share

La Editura Grafoart din București a apărut în noiembrie 2016, cu sprijinul Ministerului Culturii, primul volum dintre cele două dedicate operei pianistice a lui George Enescu în integralitatea ei. Despre acest subiect am stat de vorbă cu pianista Raluca Știrbăț, inițiatoarea proiectului și cea care îngrijește această premieră editorială:

Într-un peisaj autohton al aparițiilor de partitură mai degrabă apatic dacă nu deșertic, se mai întâmplă și minuni - iată, integrala lucrărilor pentru pian de George Enescu. Raluca Știrbăț, reveniți pe acest teritoriu al recuperărilor în contul creației enesciene. După Integrala înregistrărilor dedicată opusurilor pianistice de Enescu, iată, suntem la acest prim volum, de fapt, 50% din propunerea integrală a operei pianistice a lui George Enescu. Aș începe de la o constatare plecând de la practicile barocului… Johann Sebastian Bach se spune că și-a afectat vederea copiind partituri de mână; era un procedeu impus de conjunctura vremii, dar, în același timp, o practică ce forma compozitorii, forma muzicienii, îi transforma. Ceva similar ați făcut și dumneavoastră, mai întâi înregistrând opera enesciană și apoi ajutând decisiv la tipărirea ei. V-aș întreba cum v-a transformat și cum îl simțiți pe George Enescu - autorul creațiilor pianistice - în acest moment, prin comparație cu ceea ce se întâmpla înaintea demersului despre care discutăm?

Este o întrebare foarte bună. Într-adevăr, eu am înregistrat anul trecut Integrala creației pentru pian pe disc, mai exact pe trei discuri, și sigur că multe dintre lucrările pe care le-am imprimat acolo le-am învățat, le-am descifrat, le-am asimilat pornind de la manuscris. Și mă gândesc aici nu doar la cele inedite, de tinerețe, ci chiar la celelalte, pe care le cunoaștem, care au fost deja editate, dar în acest proces de asimilare mi-am dat seama că există chiar în edițiile consacrate foarte multe greșeli, foarte multe erori sau omisiuni sau imprecizii și-atunci m-am hotărât să lucrez exclusiv pornind de la manuscrisul enescian, lucru care a fost o experiență cu totul și cu totul aparte. În primul rând trebuie spus că manuscrisele enesciene "de curat", deci cele finale, pe care el le-a pregătit pentru a fi date la tipar, sunt extrem de limpezi, extrem de clare, chiar dacă sunt scrise foarte mic (notele, bobul notelor în sine este foarte mic, ceea ce obosește de multe ori ochiul, vederea). Însă, în tot acest proces de reeditare a partiturilor pe care l-am făcut anul acesta am realizat în plus o serie de foarte, foarte multe alte lucruri și detalii. Vorbim aici desigur de legendara acribie enesciană, de multitudinea de indicații de caracter, de nuanțe, de tempi, de frazare pe care o găsim în partiturile sale. Maestrul Pascal Bentoiu o numea atât de sugestiv "jungla semiografică enesciană, hățișul partiturilor sale" care, repet, la a doua privire mai atentă și mai profundă este, de fapt, extrem de limpede și extrem de logică.


Aș puncta și un aspect care nu e, la o primă vedere cel puțin, atât de evident. Sigur că e nevoie de etica și rigoarea profesionistului în editarea cu deplină fidelitate a textului enescian pornind de la desenul partiturii (pentru că, până la urmă, partitura originală scrisă de mână are atributele unei picturi). Însă, dincolo de această atitudine de etică este nevoie de ceva în plus, ceva ce avea și Pascal Bentoiu - o apropiere afectivă de muzică. Aici poate vom fi acuzați că depășim teritoriul științific, dar, cel puțin din punctul meu de vedere, o astfel de abordare este esențială într-un demers ca cel despre care vorbim. Din acest punct de vedere, sigur că aveți și experiența prealabilă a înregistrărilor, experiența apropierii de muzica enesciană. Cum a fost întregul demers din perspectiva pe care am amintit-o?

Ca să revin scurt la ceea ce ați spus, mi se pare că o abordare afectivă nu depășește în nici un fel o abordare științifică, dimpotrivă, ea este absolut necesară. Și pentru că ați folosit cuvântul pictură, el este, mai ales în cazul lui Enescu, extrem de potrivit. Știm că Enescu a fost un foarte talentat desenator, ca să nu spun pictor. El ar fi putut foarte bine să devină un pictor de succes și lucrul acesta se oglindește extraordinar și în partiturile sale. Există locuri - mă gândesc acum la ultima pagină a piesei Appassionato din "Pièces Impromptues" op.18 - unde toate acele valuri de treizecidoimi și legatourile care sar peste portative sunt de mare, mare inspirație pentru un pianist. Noi am încercat în această ediție o fidelitate maximă față de manuscrisul enescian. Sigur, în măsura în care un program modern de scris note o poate face, există, desigur, niște limite. Și visez în acest moment - sigur, va mai dura ceva ani - la o ediție facsimil a partiturilor enesciene, așa cum ele sunt bunăoară accesibile în vest, atunci când vorbim de mari compozitori precum Mozart, Beethoven, Chopin și mulți alții. Ar fi o inspirație și un imbold nemaipomenit pentru orice muzician și pianist în mod special - pentru că vorbim de aceste piese.


Cu siguranță, dar să subliniem că un număr de pagini din manuscrisele enesciene se regăsește și în prezentul volum.

Am încercat la începutul volumului. Volumul cuprinde, pe lângă o prefață consistentă și folositoare pentru orice pianist, unde am detaliat desigur în primul rând sursele care au fost folosite, pornind de la manuscrise, de la locul lor de arhivare, precum și edițiile tipărite care s-au folosit, apoi detalii despre perioada și locul unde au fost scrise aceste compoziții, fiecare în parte, despre primele audiții și apoi am încercat să schițez cât am putut eu de sintetic și de sugestiv câteva lucruri legate de formă, de limbajul muzical și de caracterul fiecărei piese în parte.


Într-adevăr, textul din prefață este, dacă nu obligatoriu, foarte, foarte recomandabil pentru a înțelege ce se întâmplă cu aceste partituri. Punctați în această prefață faptul că este vorba despre lucrări terminate, datate și semnate de George Enescu.

Așa este.


Câte dintre ele sunt tipărite acum pentru prima dată?

Pentru prima dată a fost tipărit acel Sonatensatz sau Sonata torso pentru pian în fa diez minor, care datează din luna iulie, Paris 1912. Și vorbim aici de prima variantă a Sonatei op.24 nr.1 în fa diez minor pe care Enescu avea s-o definitiveze 12 ani mai târziu, în 1924. Această piesă a fost descoperită în arhivele Muzeului Enescu încă din 1993 de regretata Clemansa Liliana Firca fără de care, îndrăznesc să spun și-mi asum, enescologia românească practic nu ar exista. Acest muzicolog excepțional a făcut enorm, enorm de mult și dispariția dumneaei este o mare pierdere. Îmi pare rău că partea a doua a catalogului tematic știu că era aproape finisat… nu știu dacă cineva îl va termina; ar fi de dorit, ar fi neapărat necesar. Ca să revin la sonată… De ce este această piesă, lăsând la o parte limbajul cu totul excepțional în care este scrisă… vorbim de o perioadă din creația lui Enescu, și anume de anii 1912-1915, în care încă își căuta sau încă își cristaliza stilul de maturitate. Este aceeași perioadă a Simfoniei a II-a bunăoară, lucrare despre care știm că el până la moarte nu a fost foarte mulțumit. Ceea ce trebuie menționat în cazul acestui Sonatensatz este că temele, motivele principale ale sonatei sunt cele pe care le vom regăsi mai târziu în varianta de definitivă din 1924; și aceste motive sunt în bună măsură comune sau în orice caz foarte înrudite cu teme și motive din Oedip. Deci iată că acest Sonatensatz răstoarnă foarte frumos o anumită cronologie din creația enesciană, lucru extrem de interesant și palpitant nu doar pentru pianiști, dar și pentru compozitori și muzicologi.


Vorbim despre lucrări care acoperă o perioadă între 1912 și 1935. Precizați că este vorba despre un gest obligatoriu și recuperator - de altfel o premieră, nu știu dacă am subliniat asta îndeajuns - de a oferi o imagine completă asupra gândirii pianistice a lui Enescu. De asemenea, această integrală trebuie să fie mai mult decât atât, trebuie să ajute la promovarea muzicii enesciene, fiind un instrument la îndemâna oricărui pianist de pe lumea asta care dorește să înțeleagă cum a gândit Enescu pentru pian. Aș vrea să insistăm asupra faptului că Enescu era considerat de criticii francezi drept unul dintre cei mai rafinați interpreți ai pianului, la egalitate cu Debussy.

Există cronici în care se spune că Enescu și Debussy ar fi cei mai subtili pianiști ai timpului lor. Enescu a subliniat în repetate rânduri că pianul a fost de fapt instrumentul lui preferat. Este știut faptul că atunci când a venit, copil fiind, la Viena, la vârsta de 7 ani, să se înscrie la Conservator, el a dorit să se înscrie la pian, ca instrument principal. Tată, Costache, însă a insistat pentru vioară, dar toți cei care l-au cunoscut, l-au ascultat, cu care a cântat muzică de cameră și, desigur, din acele câteva, nu multe dar destule imprimări care ne-au rămas de la George Enescu avem revelația unui pianist cu totul și cu totul excepțional, încă mult prea puțin cunoscut ca atare.


Și statistic numărul lucrărilor pentru pian este mai mare decât cel al lucrărilor pentru vioară...

Statistic nu e un cuvânt care-mi place foarte mult, dar într-adevăr… și vorbim aici nu doar de numărul pieselor sau de numărul opusurilor, ci vorbim de lucrări mari, de lucrări grele pe care el le-a scris pentru pian solo. Ce-aș mai dori eu să precizez… în legătură cu prefața. Prefața este tradusă și în limba engleză pentru că acesta a fost, de fapt, unul dintre scopurile ediției, ca Enescu să spargă și să intre în repertoriul permanent de concert al pianiștilor de pretutindeni. De asemenea, toate notele de subsol în care eu am specificat acele erori care au apărut în edițiile precedente sunt și ele traduse și în limba engleză. Atunci când vorbim de strategia de a face un compozitor cunoscut, sigur, e vorba de a fi cântat efectiv pe scena de concert, de a fi imprimat pe discuri și de existența unei literaturi de specialitate în limbi de circulație internațională. Asta este ceea ce am încercat și am reușit să duc la bun sfârșit prin traducerea în limba germană a volumului de căpătâi al lui Pascal Bentoiu - Capodopere enesciene, care a apărut anul trecut la Editura Frank & Timme de la Berlin. Un lucru extrem de important - acum acest volum se regăsește în toate bibliotecile din spațiul german și poate fi achiziționat pe net, dar, desigur, toți acești piloni de strategie nu se pot realiza dacă nu avem sursa primară și anume partiturile propriu-zise.


Condiția esențială...

Exact.


Va urma un volum al doilea? Când anume și ce reunește?

Eu am împărțit creația enesciană în două volume. Am început, pentru siguranță, cu lucrările cele mai importante, cu lucrările de maturitate. Deci, primul volum conține Sonatensatz din 1912, desigur cele două sonate op.24 (pentru cei mai puțin familiarizați cu opera lui Enescu, Sonata a II-a op.24 în Mi bemol major nu există pentru că Enescu nu a terminat-o, există doar niște schițe aflate la Muzeul Enescu din București) și Piesele - Impromptu op.18. Repet pentru a nu știu câta oară și voi repeta la nesfârșit ceea ce a spus și Bentoiu, și doamna Firca și mulți alții, nu vorbim aici de o suită, pentru că o suită înseamnă din punct de vedere muzicologic și al formei, și al structurii, și al arhitecturii cu totul și cu totul altceva și vedem că suitele la Enescu - atât cele pentru pian, cât și cele pentru orchestră - arată cu totul altfel. În cazul Pieselor - Impromptu problemele au fost foarte mari, pentru că deși ele au fost editate în România de două ori, edițiile nu sunt pe măsura muzicii și a manuscrisului, conținând enorm de multe greșeli; și aici s-a acordat o atenție sporită textului și fidelității față de manuscris. Primul volum conține, de asemenea, și acea piesă scurtă dar excepțională de zece măsuri, Hommage, pe numele lui Fauré, scrisă de șapte elevi ai lui Fauré când acesta a împlinit vârsta de 77 de ani. Volumul al doilea, dacă lucrurile vor merge bine și așa cum trebuie și dacă decidenții la anul vor hotărî să ne sprijine și în acest demers…


Vorbim despre Ministerul Culturii? Ca să știm despre cine este vorba…

Sigur că da, exact. Sau, de ce nu, și de alte instituții care poate ne ascultă sau ne citesc și care s-ar autosesiza pentru a susține un asemenea demers…


La cine ne mai referim? Institutul Cultural Român?

Lista e deschisă! Volumul al doilea ar cuprinde Suitele pentru pian - Suita nr.1 în stil vechi și Suita a II-a op.10 în Re major - care, deși au fost editate la Paris în timpul vieții compozitorului, și acolo avem erori. În plus, ele sunt foarte greu accesibile pentru că, știm foarte bine, editurile franceze nu și-au mai onorat contractul și practic aceste partituri nu mai pot fi achiziționate. Muzicienii încearcă să le obțină prin copii, prin prieteni ș.a.m.d. Apoi, ar urma Nocturna în Re bemol major, și ea editată cu foarte, foarte multe greșeli din păcate, și piesele de tinerețe; unele au fost editate și ele cu multe greșeli, iar altele, care sunt foarte interesante, se află doar în manuscris. Eu le-am înregistrat pe disc folosind manuscrisul enescian și, apropo de ce spuneați de Johann Sebastian Bach, nu mi-a fost de multe ori ușor pentru că sunt, într-adevăr, scrise foarte mic și până am descifrat textul a durat ceva, dar a fost fezabil. Cam așa ar arăta volumul doi.


Aș dori să vorbim și despre ecourile pe care, poate, le aveți în acest moment în legătură cu acest eveniment editorial.

Partiturile au fost trimise la toate bibliotecile din țară și la 25 de mari biblioteci din străinătate, nu doar din Europa, ci și din Asia și America. Au ajuns deja și la Londra. Există pianiști care se bucură enorm. Există un cronicar muzical, Richard Whitehouse, care a primit un exemplar și este extraordinar de încântat și va scrie în curând o recenzie despre acest volum. Și, privat, primesc foarte multe mesaje și mă bucură foarte mult faptul că pianiștii de pretutindeni au, în sfârșit, această posibilitate. Trebuie să spun că Sonatensatz din 1912 prezintă, se pare, un interes foarte mare pentru pianiști, ceea ce mă bucură enorm.


Sunt convins că se va regăsi efortul dumneavoastră și în repertoriul participanților la Concursul Internațional "George Enescu". Vom mai vorbi despre al doilea volum, cu puțin noroc, anul viitor, spre final.

Așa este. Să sperăm, da.


Mulțumesc încă o dată și vă ținem punmii!

Interviu realizat de Ștefan Costache