Dirijorul Francesco Lecce-Chong conduce astăzi, 12 aprilie, Orchestra Națională Radio, într-un concert cu program Debussy-Beethoven-Bartok. Soliștii serii vor fi pianista Sînziana Mircea, violonistul Alexandru Tomescu și violoncelistul Ștefan Cazacu. Aflăm mai multe informații despre acest eveniment de la dirijorul Francesco Lecce-Chong, într-un interviu realizat de Ana Sireteanu.

Domnule Lecce-Chong, după debutul dumneavoastră european, din toamna anului trecut, din cadrul Festivalului Enescu, reveniți în România pentru a dirija Orchestra Națională Radio. Ce așteptări aveți de la această colaborare?

Ei bine, sunt foarte fericit să mă întorc aici. Festivalul Enescu a fost o perioadă foarte aglomerată pentru mine, cu multe întâlniri cu orchestre și numeroase repetiții, astfel că am fost foarte ocupat cu repetițiile și nu am apucat să văd cu adevărat orașul sau să cunosc orchestra așa cum mi-aș fi dorit. Dar a fost o perioadă minunată, cu o muzică minunată. Bineînțeles, sunt foarte fericit să mă întorc aici.

Pregătim acest program foarte frumos și reprezentativ, iar pentru mine este întotdeauna minunat să mă pot reconecta cu un ansamblu cu care am avut deja ocazia să lucrez anterior. De asemenea, acest program este o delectare pentru muzicieni fiindcă evidențează fiecare instrumentist în parte ca muzician, dar ne dezvăluie și personalitățile fiecăruia. Noi ne aflăm la a doua colaborare și sper că acum avem mai multă încredere unul în celălalt, iar acest program este perfect pentru a ne ajuta să ne dezvoltăm împreună.

Programul de vineri este o călătorie prin întreaga istorie a muzicii, dar nu una cronologică. Cum ați descrie această călătorie?

Cred că este cu adevărat o sărbătoare a muzicii orchestrale, a modului în care compozitorii au scris pentru orchestră, începând, bineînțeles, cu "Preludiul la după-amiaza unui faun" de Debussy, lucrare care este considerată chiar dezlănțuirea modernismului din anii 1900, chiar la începutul secolului, o piesă ce redefinește într-un fel orchestra. Cred că Preludiul se potrivește perfect cu Bartok pentru că este vorba despre doi compozitori care dezvăluie o altă fațetă a orchestrei, pe care o prezintă absolut minunat. Dar, bineînțeles, ceea ce îmi place la Debussy este că folosește o orchestră destul de mică, foarte transparentă, chiar eterică și îți dă ocazia să poți aprecia cu adevărat fiecare instrument în parte în cele 10 minute cât durează piesa.

În Concertul lui Bartok avem o orchestră mult mai mare, dar, de asemenea, compozitorul își ia timpul necesar pentru a evidenția fiecare instrument în parte. Așadar, cred că aceste două piese - una care se plasează chiar la începuturile modernismului și apoi Concertul lui Bartok, poate una dintre cele mai faimoase piese ale secolului XX - se potrivesc minunat împreună.

În cazul lui Beethoven, este absolut uimitor modul în care folosește orchestra. Triplul concert a fost întotdeauna una dintre lucrările mele preferate, iar felul în care folosește aceste trei instrumente soliste și cum le introduce și le separă de orchestră în anumite momente, cred că îl face să fie unul dintre cele mai bune concerte ale sale. Mi-aș dori să fie cântat mai des, așa că este foarte plăcut să pot veni aici și să lucrez la această piesă.

Credeți că în triplul concert al lui Beethoven se poate regăsi același mod în care compozitorul abordează concertele sale pentru vioară și cele pentru pian? Care sunt principalele provocări pentru orchestră în această piesă?

Absolut! Cred că, poate chiar și datorită celor trei instrumente soliste, el merge și mai departe. Să vorbim despre structura lucrării. În acea lungă introducere a orchestrei, în care nu se grăbește să introducă fiecare instrument solist, oferă timpul necesar fiecăruia să expună tema. Dacă nu ar fi fost partea a doua, care este destul de scurtă și care face trecerea direct spre cea de-a treia mișcare, simt că acest concert ar fi avut cam o oră. Dar cred că Beethoven a realizat că în prima mișcare a adus laolaltă atât de mult material muzical, încât s-a gândit: „Bine, bine, este suficient", așa că a ales ca celelalte două mișcări să fie de dimensiuni mai mici. Însă cred că prima parte este una dintre cele mai bune mișcări ale sale. Este vorba de puterea orchestrei, de simplitatea temelor, iar modul cum le expune și dezvoltă materialul tematic este, de fapt, același ca în Concertul pentru vioară.

În ceea ce privește orchestra, cred că în cazul lui Beethoven totul ține de contrast. El cere des atât de multe caractere diferite într-un interval restrâns, din partea orchestrei - trece cu agilitate de la sonorități maiestuoase la altele foarte delicate și apoi la ceva cantabil și imediat la un Scherzando. Întotdeauna există o multitudine de caractere distincte în orchestră la Beethoven, așa că eu, pentru a le putea evidenția pe fiecare la perfecție, încerc întotdeauna să subliniez contrastele, caracterele, dinamica și întreaga sonoritate a orchestrei.

Sunteți un promotor al muzicii contemporane, încurajând tinerii compozitori pe calea creației prin comenzi de lucrări pe care apoi le prezentați cu orchestrele pe care le conduceți. Cu Eugene și Santa Rosa Symphony ați dezvoltat proiecte foarte interesante, cum ar fi „First Symphony Project” sau „Santa Rosa Symphony presents”, ambele dezvoltând gustul publicului pentru muzica contemporană. Care credeți că este cel mai bun mod de a promova această muzică în sălile de concert? 

Vă mulțumesc foarte mult pentru această întrebare! Cred că probabil cea mai bună parte a muncii mele este aceea de a lucra cu compozitorii și de a scoate în evidență toată muzica incredibilă care este scrisă pentru orchestră. Cred că pentru mine ar fi imposibil să-mi fac meseria dacă nu aș crede că următoarea mare capodoperă este la doar o piesă distanță și că, cu cât comandăm mai multe lucrări, cu atât sprijinim mai mult compozitorii, cu atât mai mult vom găsi muzica cu care vom rezona următorii 100 de ani. Așa că acest lucru este foarte, foarte important pentru mine și cred că trebuie să investim în muzică. Nu este vorba doar de o investiție financiară, ci și de o investiție de timp, energie și concentrare din partea orchestrei, precum și de o investiție din partea publicului pentru a da viață acestor piese, pentru că nicio lucrare nouă nu există până când publicul nu o aude. Și ceea ce încerc întotdeauna să fac este să creez o experiență în care publicul să simtă cu adevărat că face parte din istorie, că a contribuit la realizarea acestei muzici. Pentru că eu cred că aceasta este cea mai importantă datorie a unei orchestre de muzicieni și a unui public. Acesta este cel mai sacru lucru, pe care îl facem de 300 de ani, și anume să ne adunăm în sala de concert pentru a crea şi asculta o lucrare muzicală pe care nimeni nu a mai auzit-o vreodată. Nu știm cu adevărat ce se va întâmpla până când nu cântăm această piesă într-un concert. Și când ne gândim că de fiecare dată când facem asta ne alăturăm istoriei, ne alăturăm tuturor celor care, înainte de noi, făceau acelaşi lucru pentru muzica lui Mozart, Beethoven, Brahms și Mahler. Toți acești compozitori, muzicieni și melomani, toți au participat la acest act și este atât de important să continuăm să facem şi noi acest lucru, pentru că nu este vorba despre cât de bună este piesa asta, ci despre a crede în ceea ce facem. Este vorba de a crede în artă și în faptul că trebuie să continue să crească. 

Unul dintre celelalte interese ale dvs. este de a crea programe provocatoare pentru concertele dvs., cum ar fi alăturarea muzicii clasice cu cea de filmul, de pildă. Credeți că aceasta ar putea fi o soluţie pentru a atrage tinerii la concertele de muzică clasică?

Cred că da. Motivul pentru alcătuiesc astfel programe de concert este pentru că îmi place să surprind oamenii, dar îmi place și să depăşesc granițele în funcție de care ne gândim la muzica clasică, pentru că aceasta este şi influențează totul în jurul nostru. Cred că este incredibil de satisfăcător să poți realiza programe în care oamenii să aprecieze arta noastră în noi moduri. Cred cu tărie că nu există nicio barieră în a te bucura de Beethoven sau Mahler sau de oricare dintre marii compozitori. Nu trebuie să fii mai în vârstă sau să îți placă un anumit lucru; cred că face parte din modul în care ne gândim la această muzică. Dacă ne gândim la ea ca la un lucru separat de public, dacă spunem că muzica noastră este sacră și credem că este mai presus de orice, iar nimeni nu este suficient de bun pentru ea, atunci îi ascultătorii se vor speria. În general, eu încerc să iau muzica şi publicul aşa cum sunt şi, pur şi simplu, să mă bucur. Nu există un mod corect de a aprecia muzica pe care o facem. Cred că cea mai importantă muncă pe care o fac acolo unde locuiesc, sunt întâlnirile cu oamenii, cărora le vorbesc despre munca mea. Aceste conversații sunt uimitoare și sunt cu atât mai minunate când se întâmplă în sala de concerte, unde putem crea o atmosferă cu adevărat primitoare și distractivă pentru ascultătorii noștri. Acesta este cel mai bun mod de a aprecia orice muzică, fie că este vorba de muzică de film sau de muzică clasică de concert.