Un interviu difuzat la Radio România Muzical în 15 septembrie, când Alexandru Tomescu își aniversează ziua de naștere în cadrul turneului Stradivarius 2020, pe 16 septembrie urmând să cânte live la Radio România Muzical, într-un Concert roz.

Cu ocazia zilei dumneavoastră de naștere vă urăm La mulți ani! și aș dori să ne spuneți care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți legată de evoluția dumneavoastră ca muzician?

M-ați luat prin surprindere! Credeam că e un interviu legat de concert. În primul rând, mulțumesc mult pentru urări. Anul acesta, ziua mea de naștere mă prinde pe drum, de la un concert la altul, și aș putea spune că de fiecare dată amintirea cea mai pregnantă, cea mai plăcută este cea a ultimului concert. În cazul de față, e vorba despre concertul pe care l-am cântat pentru prima dată la Ghimeș, în Munții Harghitei, înspre Bacău - o localitate care și-a propus să se reinventeze nu doasr culinar, ci și cultural. Mă bucur foarte mult că am avut ocazia să vin să cânt aici - un loc de poveste, evident - și aștept ca la fotbal. Contează cel mai mult următorul concert. Aștept cu mare nerăbdare, cu mare interes concertul de la Sala Radio. Este locul pe care eu îl numesc acasă. Pentru mine e acasă din punct de vedere artistic; de aproape două decenii sunt solistul Orchestrei Naționale Radio. Și, iată, acum, în ultima perioadă, am cântat aici mai multe concerte. Mai întâi acele concerte din seria Concertelor Roz, acum, iată, un concert în cadrul Turneului Stradivarius - concerte transmise live la radio și ulterior transmise în regim de premieră și pe facebook, dar fără public deocamdată. O experiență foarte utilă, foarte interesantă pentru noi, artiștii. Cred că ne-a învățat să apreciem încă și mai mult ce înseamnă să ai un public acolo, în fața ta, cu toate bunele și toate relele. Vă spun sincer, în acest turneu, în clipa în care am cântat pentru prima dată în fața unei săli cu public în carne și oase, care se mai foia, mai tușea... la un moment dat, a sunat și un telefon și... Dumnezeule!... a fost aproape ca o revelație. Am zis, Doamne!, we are back, am revenit la ceea ce ne doream. Este o experiență care încă nu poate fi înlocuită cu nici un fel de tehnică.

După anii petrecuți atât în sala de studiu, cât și pe scena de concert, vă întreb ce înseamnă să fii muzician în România secolului XXI?

Greu de dat așa un răspuns punctual. Pot să vă spun că, în ultimele luni, noi muzicienii, ca de altfel toți artiștii, am trecut și trecem în continuare printr-o perioadă destul de provocatoare. În primul rând, acea despărțire brutală de public, de mai bine de două luni, apoi reluarea cu destule probleme a activităților noastre ne-a pus la foarte grea încercare. Eu am ales să cânt și să trăiesc aici în România pentru că am simțit mereu că este atât de mult de făcut, atât de multe lucruri de construit, de împlinit aici! Eu cred că România are nevoie uriașă de oameni de cultură care să ne aducă frumosul în viața de zi cu zi, pentru că de cele mai multe ori frumosul, latura aceasta estetică a existenței noastre, este ascuns, este disimulat, este camuflat în tone de urâțenie care ne înconjoară. Și, de aceea, cu atât mai mult, cred că artiștii, indiferent de arta pe care o slujesc, trebuie să muncească neobosit pentru a ne da acel sens, acel sens spiritual al existenței. România, evident, redescoperă aceste valori ale economiei de piață, ale traiului în capitalismul pe care-l exersăm de ceva vreme deja și, de cele mai multe ori, atunci când te concentrezi numai pe bunurile materiale, îți dai seama că lipsește ceva. Eu cred că vorbim exact despre această dimensiune spirituală, unde muzica poate să fie una dintre călăuze, poate cea mai importantă.

Ați creat o asociere între numele dumneavoastră și numele Stradivarius prin turneele ce le organizați anual. Anul acesta ați pus recitalurile sub semnul aniversării a 99 de ani de la nașterea lui Piazzolla. De ce acest compozitor și de ce anul acesta?

Este o alegere poate puțin surprinzătoare, mai ales în anul Beethoven, dar am și eu planurile mele. De multă vreme plănuiam un turneu de concerte împreună cu Omar Massa, un foarte bun prieten și un artist remarcabil de origine argentiniană, stabilit la Berlin de mai muți ani, și am simțit că acum a venit momentul propice pentru așa ceva. 99 este o cifră rotundă în accepțiunea mea și, mă rog, nu am dedicat exclusiv lui Astor Piazzolla întreg turneul, ci sunt practic două lumi muzicale puse față în față; pe de-o parte, muzica aceasta clasică - am pornit de la peroada barocă până la cea modernă - și apoi, evident, tangourile din America de Sud. Nu întâmplător am ales ca evenimentele, ca spectacolele să aibă loc în biserici sau în catedrale, pentru că, la inventarea sa, bandoneonul a fost gândit cu scopul de a înlocui orga în bisericile din America de Sud. Și astfel în piesele pe care le propunem - Handel, Bach, Beethoven, Massenet - publicul are șansa să vadă care sunt posibilitățile reale ale bandoneonului. Chiar aveam o discuție interesantă în urmă cu câteva zile la Biserica Neagră din Brașov, acolo unde am cântat de altminteri pentru prima dată, cu domnul Schlandt și care spunea cât de uimit și, într-un fel, invidos, ca organist se simțea pe bandoneon, care are și posibilitatea aceasta de a face crescendo și diminuendo pe sunet, niște posibilități care nu sunt accesibile orgii. Sigur, fiecare dintre instrumente are avantajele sale și exact acest lucru l-am urmărit, ca publicul să poată admira tot acest evantai de sonorități ale instrumentului numit bandoneon, în combinație evident cu sunetul viorii Stradivarius. E o experiență cu totul specială să poți cânta în aceste spații încărcate de spiritualitate care sunt bisericile! Sigur că din cauza pandemiei nu toate concertele s-au mai putut ține în interior, majoritatea concertelor a fost ținută în aer liber, dar de fiecare dată muzica a fost cea care ne-a conectat, care ne-a unit. Muzica are în ea această forță de a genera spații virtuale chiar și când ele lipsesc. Așadar, pentru mine personal a fost o experiență cu totul deosebită, o experiență inițiatică, o dată de redescoperire a conexiunii cu publicul, cu oamenii care sunt acolo, în fața ta, de redescoperire a plăcerii de a cânta la interior și explorarea posibilităților pe care le ai atunci când ești în aer liber, a conectării cu natura, cu zgomotele, cu vântul, cu soarele, cu greierii, cu toate lucrurile acestea.

La București veți încheia a XIII-a ediție a Turneului Stradivarius cu trei concerte, primul dintre ele fiind cel de la Sala Radio, pe 16 septembrie. Cum este să susții un turneu în timp de pandemie?

Este un pic diferit. Dar fiindcă oricum organizarea unui turneu presupune o muncă foarte minuțioasă - și aici am șansa să lucrez cu niște oameni dedicați și extrem de implicați în ceea ce fac - acum, sigur, pandemia a venit cu niște provocări în plus. Sigur că, în primul și-n primul rând, avem această prioritate de a fi cu toții în siguranță, atât artiștii, cât și publicul care participă la concerte. Din păcate, publicul a trebuit să fie drastic redus ca număr pentru că publicul care poate participa la astfel de evenimente culturale este în continuare limitat prin legile care există în clipa de față. Trebuie să avem grijă, ne simțim un pic mai monahali în experiența pe care o avem, dar omentul de maximă ardere și momentul de maximă trăire este evident acela în care ne îmbrăcăm în hainele de concert, ne luăm instrumentele și avem acest privilegiu să putem apărea în fața publicului, să putem să le cântăm, să putem să trăim împrenă cu ei toate aceste emoții ale muzicii. Sigur că este un risc pentru toată lumea - și pentru cei care pornesc la drum într-un turneu, și pentru cei care vin la un concert - dar facem tot posibilul să ținem lucrurile sub control. Și, eu cred că atunci când cele două dimensiuni ale existenței noastre - dimensiunea fizică, sntem preocupați de sănătate și dimensiunea spirituală, care ține de această înclinație, de această chemare pe care oamenii o simt către frumos, către înalt - sunt în armonie atunci nimic nu ne poate învinge.