Iată doar câteva argumente care individualizează această transmisiune directă ca un eveniment:

În program trei nume mari ale creaţiei muzicale de factură romantică pe care viaţa muzicală a lumii le omagiază în această stagiune, punctând (în 2010) două secole de la naşterea lui Robert Schumann şi 150 de ani de la apariţia lui Gustav Mahler, iar în 2011 bicentenarul Franz Liszt (din a cărui listă de poeme simfonice a fost ales unul rar auzit în concerte).

O orchestră germană de prestigiu - cea a Radiodifuziunii din Frankfurt - şi doi interpreţi italieni cu o experienţă importantă şi în domeniul operei: Gianandrea Noseda - cel pe care Valery Gergiev l-a invitat ca principal dirijor oaspete la Teatrul Mariinsky din Sankt Peterburg în 1997, având acelaşi statut şi la Filarmonica din Rotterdam (cariera sa continuând şi în Anglia, cu un lung angajament la BBC Philharmonic, dar şi în Italia, la Teatro Regio di Torino ) şi Enrico Dindo - activând 11 ani ca violoncelist în orchestra Teatrului Scala şi pornind în paralel şi spre o carieră solistică care l-a purtat pe diferite meridiane. O interesantă coincidenţă a făcut ca 1997 să fie un moment de cotitură şi pentru biografia instrumentistului italian căci atunci a câştigat la Paris Concursul ”Rostropovici”, iar maestrul a afirmat că Enrico Dindo „este un celist cu nişte calităţi excepţionale, un artist complet şi un muzician format, cu un sunet exptraordinar care curge ca o splendidă voce italiană”.

Între timp, acestei ”rostiri” interpretative i s-a adăugat şi calitatea unui instrument italian din 1717. L-am ascultat cântând şi Bach şi Ceaikovski şi Sostakovici şi m-a convins pe deplin. Am găsit cuvinte elogioase la adresa sa, despre recitaluri şi concerte (ipostaze în care a colaborat cu baghete de talia unor Riccardo Muti, Riccardo Chailly, Aldo Ceccato, Myung-Whun Chung, Daniele Gatti sau Paavo Jarvi).

În plus, ceea ce Radio România Muzical a transmis în direct de la Frankfurt a oferit mereu girul unei excelente ţinute artistice.