Ștefan Doniga, care este titlul cărții pe care ne-o vei prezenta astăzi?

E o provocare să spun un titlu de carte. Pentru mine, cărțile sunt ca prietenii. Nu poți să alegi cel mai bun prieten. Cel care spune "Cel mai bun prieten al meu este...", ori este destul de sărac în prieteni, ori nu-și dă seama că face o greșeală și că poate să rănească. N-aș putea să aleg o carte pentru că aș putea să le rănesc și cred că s-ar supăra pe mine. Cărțile care-mi sunt foarte dragi sigur s-ar supăra pe mine pentru că m-au ajutat să cresc și nu pot să-i mulțumesc uneia mai mult sau mai puțin.

Poate că aș face o colecție, așa cum spune Marin Sorescu la un moment dat într-o poezie "Ce-ai lua cu tine dacă ar trebui să faci zilnic naveta între rai și iad?" Și aș face poate o colecție de cinci cărți care să-mi asigure drumul și către rai și către iad sau, mă rog, oarecum accesul dacă trebuie măcar să intru acolo pentru niște cursuri, cum spunea Marin Sorescu.

Poate că întâi m-aș opri la cartea lui José Ortega Y Gasset - Revolta maselor, ca să-mi aduc aminte despre lume, să-mi spună exact de unde am plecat, pentru că este, din punctul meu de vedere, cartea care m-a ajutat să înțeleg cel mai bine mecanismele sociale. Este o biblie a prezentului pentru fiecare dintre noi. Este o carte pe care o poți citi din orice punct o deschizi, este o colecție de eseuri întocmită acum o sută de ani, dar cu o valabilitate uluitoare pentru momentul actual și pentru ceea ce va veni. A avut o valabilitate extraordinară pentru tot ceea ce s-a întâmplat în secolul XX, a anticipat perfect ceea ce s-a întâmplat - toate dramele istorice, toate dramele sociale.

Apoi, pentru că sunt muzician, aș lua cartea Pagini de jurnal al lui Wilhelm Furtwangler. Este, iarăși, o carte care m-a ajutat să-mi înțeleg drumul ca muzician mai mult decât oricare alta. Este fabulos punctul până la care Furtwangler reușește să ajungă în disecarea fenomenului interpretării muzicale.

Pe urmă, aș lua din literatura românească. Dar de aici nici nu știu la ce să mă refer. Tocmai am vorbit de Marin Sorescu. Dar, în ultima vreme, mă preocupă o descoperire nemaipomenită pe care am făcut-o, uimitoare și un pic dojenitoare pentru mine, pentru că am știut prea puțin despre acest uriaș poet și prozator - Max Blecher, un autor suprarealist cu un destin tragic, dispărut la doar 29 de ani, în 1938, dar care a acoperit o perioadă de aur a suprarealismului românesc. Un volum foarte cuprinzător, de vreo 1500 de pagini, un singur volum scos de Editura Academiei Române, acoperă minunat dovada talentului acestui veșnic tânăr scriitor. Așadar, iarăși, l-aș lua cu mine pentru a purta veleitățile geniului uman.

O a parta carte, un roman science fiction, pentru că trebuie să rămânem visători permanent. Cel mai bun roman SF care s-a scris vreodată mi se pare Picnic la marginea drumului al fraților Strugațki. Romanul este fabulos! Cel mai apropiat de ce ar trebui să fie un SF, și anume, ficțiune nu de dragul visării tehnice, ci, pur și simplu, în scopul descoperirii și ducerii mai departe a naturii umane.

Și pentru a cincea carte, nu știu, parcă aș alege între două cărți. Una îmi este foarte aproape din punct de vedere strict fizic și n-aș vrea să pară, așa, un fel de lipsă de modestie. E o carte pe care am tradus-o eu, nu am scris-o eu - mi-aș fi dorit să pot s-o scriu. Dar e o carte pe care am tradus-o pentru că m-am îndrăgostit în primele secunde de textul ei. Eram în Opera Garnier la Paris, am coborât la subsol, la bibliotecă și am deschis o carte scrisă de Maurice Bejart - Lettres à un jeune danseur și, după doar câteva rânduri, mi-am dat seama că această carte trebuie să ajungă la cât mai mulți cititori din România. Este o serie de eseuri scurte, dar de fapt poeme în proză, despre ceea ce înseamnă arta în sine.

Iar locul ăsta și l-ar disputa această carte tradusă de mine cu o pasiune nebună pe care o am pentru o carte, pentru o carte de versuri. N-aveam cum să am pentru altceva decât pentru poezie această pasiune fiind muzician. Dar eu mă refer acum la o poezie care acoperă toate aceste caracteristici ale muzicalității în cuvânt. Și este o carte rară, pentru că dacă aș spune acum, da, îl luăm pe Blaga, sau îl luăm pe Eminescu, sau pe Barbu, sau pe Labiș, sau pe Nichita… toată lumea ar spune că este normal. Nu! Eu aș lua volumul de sonete numit Sonetele al lui Petre Ghelmez. Este o carte care a apărut într-o singură ediție, în 1974, la Editura Cartea românească. A luat Premiul Uniunii Scriitorilor atunci și este o colecție de bijuterii. Este cea mai bună dovadă a viabilității sonetului românesc.

Sunt pasionat de poezie. Că mai scriu și eu, asta rămâne numai între noi. Dar sonetul românesc se plasează undeva între sonetul italian, cel pentasilabic, și sonetul englezesc, cel heptametru, cu șapte accente pe un vers și cu un pic altă structură a versificației la final.

Ei, bine, Ghelmez creează un hexametru. Sunt șase accente și creează o zicere atât de apropiată de limba română, încât ai senzația că nu se poate altfel. Acest volum, în sine, cuprinde 84 de sonete, fiecare - o bijuterie în felul său. După care, vezi că ele se leagă și au, de fapt, o curgere de-a lungul întregului volum și că unul fără celălalt este mai sărac, chiar dacă fiecare dintre ele e o valoare. După aceea, se poate vedea volumul în întregul său, cum este construit, pentru că exact după jumătate este un sonet care se referă la sonet. Așa și începe… sonetul. Deci, este secțiunea de aur. Volumul ăsta este construit impecabil. Este, din punctul meu de vedere, perfecțiunea formei de sonet în limba română.

Au scris mulți sonete. Au început de la Eminescu. Sunt cele 40 de sonete ale lui Eminescu, sunt sonetele lui Barbu - parte, traduse, parte, autentice, un volum de sonete extraordinar, modern, al lui Cărtărescu… Mie, Petre Ghelmez îmi rămâne cel mai mare sonetist din limba română, cu această serie de sonete dintr-un singur volum publicat în 1200 de exemplare. Și pentru că sunt doar 1200 de exemplare, mi-am asumat această nebunie de a aduna din piață toate volumele acestui titlu pe care le găsesc. Și sunt abonat pe toate rețelele existente de anticariat și unde găsesc această carte, eu o cumpăr. Am acasă multe zeci deja de exemplare ale acestui volum, pentru că-l consider o valoare extraordinară și pentru că îmi dau seama că dacă-l găsesc undeva în piață înseamnă că cineva n-are nevoie de el. Și dacă nu are nevoie de el sau n-a știut de el, atunci trebuie să-l iau și să îl dăruiesc sau să fac ceva cu el în așa fel încât această carte să se simtă prețuită. Pentru că, pentru mine, reprezintă un vârf, reprezintă o dovadă de geniu.

Cred că astea sunt cărțile cu care m-aș însoți pe o insulă pustie, pe un drum între rai și iad sau pe un drum până la capătul lumii, care capăt al lumii este aici… pentru că lumea este rotundă și un cer se închide întotdeauna în punctul din care ai pornit.

De ce trebuie să citim și cu ce ne ajută pe noi cititul în viața de zi cu zi?

Păi altfel nu creștem! Nu trebuie neapărat să citim carte de hârtie. Că pentru noi, ăștia care venim din alte epoci, foaia de hârtie are un farmec aparte, e foarte adevărat! Însă, a citi înseamnă a trăi viețile altora, a trăi experiențe pe care tu nu ai cum să le trăiești. Dacă nu citești, dacă nu vezi filme, dacă nu te duci la teatru - eu le consider echivalente -, dacă nu asculți muzică… Dacă tu nu asculți o simfonie de Mahler, dacă tu nu asculți Patetica lui Ceaikovski, n-ai să poți să experimentezi niciodată bogăția aceea de trăiri pe care au experimentat-o aceste genii. Și nu evoluezi, rămâi mai sărac.

E normal să trebuiască să citim. Nu trebuie să obligăm pe cineva să facă lucrul ăsta, nu trebuie să dojenim pe cineva, nu trebuie să facem lectură obligatorie ca la clasa a VII-a… Cititul face parte din igiena noastră zilnică. Este o formă de salubrizare mentală și spirituală.

Nu concep să nu citesc! Mie mi-e foarte greu să explic cuiva de ce trebuie să citească. Este exact ca și cum aș explica cuiva de ce trebuie să se spele sau de ce trebuie să spună Bună ziua! când intră undeva. E firesc!

E o întrebare foarte grea și, în același timp, foarte simplă. E un fel de axiomă pentru mine, să citești.