În anul 2024, comemorăm 100 de ani de la dispariția marelui compozitor Giacomo Puccini. El a scris mai multe opere, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, care au rămas în istoria muzicii ca niște capodopere care definesc și redefinesc opera.

Una dintre primele opere pe care le-a compus, Boema, este o operă în care el se uită la un stil foarte popular deja în literatură în Italia, stilul verist. Adică, ceea ce se prezintă pe scenă sunt circumstanțe reale ale unor caractere fictive desigur, dar, totuși, caractere cu care ne putem identifica și noi, oamenii de rând.

Povestea, una superbă, despre o croitoreasă tânără care se întâlnește cu un poet, se îndrăgostesc, petrec câteva seri împreună, iar apoi, în finalul operei, ne dăm seama că, de fapt, această croitoreasă e foarte bolnavă și moare. Dar, este o operă atât de plină de frumusețe, de viață, de tinerețe, iar Puccini folosește muzica pe care în învață și de la Wagner chiar, această idee a unui laitmotiv în care fiecare caracter este identificat cu un fragment muzical, care apoi devine identitatea acelui caracter în muzică.

Conceptul stilului verist vine de la cuvântul "vero", care înseamnă realitate. Inovația pe care acest stil, verismul, l-a adus în literatură, iar apoi în artă, în teatru, în operă, e aceea că fiecare caracter a fost o reprezentație reală a ceea ce suntem noi. Până atunci, personajele prezentate într-un teatru, într-o operă, erau caractere întâlnite în mitologie, caractere întâlnite într-o lume mult superioară față de lumea de rând. Iar creând acest stil, această realitate în adevăr, ne putem identifica și noi cu aceste caractere pe care le vedem pe scenă.