În timpuri de pandemie mie mi se pare că factorul emoție este cu atât mai important în muzică. Pentru tine muzica e mai mult emoție sau mai mult obiectivitate?

Grea întrebare! Asta încercăm să clarificăm în toate aceste discuții amicale aici. Cred că muzica trebuie să se situeze între aceste două extreme - extrema emoției și extrema obiectivității privind textul - și nu neapărat printr-o opțiune unică către una dintre cele două soluții, ci, mai degrabă, printr-o balansare. Muzica are viață atunci când este instabilă, atunci când are acea respirație. Niciodată nu respirăm într-un ritm perfect, egal, inspirația egală cu expirarația ș.a.m.d. Deci, întotdeauna echilibrul în muzică vine dintr-o atentă balansare a unor dezechilibre. Și cred că atâta vreme cât artistul, interpretul reușește să construiască acest echilibru între obiectivitatea cu care este dator compozitorului în ceea ce privește partitura și emoția cu care vine el însuși, care vine să exprime tot ceea ce simte el personal legat de chestiile acestea... atunci când există acest echilibru, atunci muzica poate avea viață, muzica se poate ridica din partitură și poate ajunge la public.

De-a lungul secolelor au fost tot felul de curente de interpretare. Cred că în ziua de astăzi interpreții sunt mult mai riguroși în ceea ce privește respectarea partiturii lăsate de compozitor. Sigur, mi se pare foarte importantă această partitură, acest manuscris, însă eu personal aș opta pentru o înțelegere în context a partiturii, pentru că, spre exemplu, la Johann Sebastian Bach asta era uzanța - nu se treceau nuanțe, nu se treceau indicații de tempo, pentru că interpreții se bucurau de o anumită libertate. Și poate de aceea, în ziua de astăzi, suntem un pic dezorientați când avem parte de această libertate extremă, într-un fel. Adică dacă Bach nu-ți dădea indicații de tempo, nu-ți dădea indicații de nuanță și-n cazurile extreme nu dădea nici măcar indicații de ce instrument să folosești pentru a-i reda muzica, la polul opus îi avem pe acei compozitori - în primul rând George Enescu și mulți alții, contemporani lui - care s-au gândit să ușureze munca interpretului și au trecut totul până în cele mai mici, microscopice detalii acolo în partitură.

Revenind, aș spune că înțelegând muzica în acest context de libertate, putem și noi în ziua de astăzi să înțelegem partitura, să încercăm să înțelegem de fapt mesajul și ideea compozitorului; pentru că partitura în sine nu este un produs finit, este doar un fel de radiografie, după părerea mea, incompletă a unui vis, a unei năluciri sonore. Și partitura are nevoie tocmai să fie concretizată, să prindă viață, să fie ridicată în aer pentru a avea consistență. Deci, atâta vreme cât o înțelegem în acest mod dinamic, în acest mod viu, în care ne gândim că compozitorul însuși câteodată poate a avut o viziune dar care nu era viziunea ultimă, nu era nici chiar el însuși conștient de toate resursele muzicale care sunt acolo, atunci putem construi, putem merge mai departe.