O ediție despre îndepărtata Asie; Alexandru Tomescu este ambasador al bunăvoinței în Coreea de Sud.

O nouă întâlnire cu Alexandru Tomescu, de data aceasta mergem în zări îndepărtate, care însă pentru tine nu sunt deloc îndepărtate, pentru că ai călătorit de mai multe ori acolo. Ești chiar ambasador al bunăvoinței în Coreea de Sud, dacă rețin bine titulatura.

Da, am primit deja de două ori această titulatură, care mă onorează în mod deosebit. Este un titlu pe care l-au acordat, am înțeles, doar la două persoane, mie și unei actrițe din Asia, care au simțit ei că a reprezentat foarte bine, ceea ce înseamnă Coreea peste tot în lume. Eu cred că am ceva ADN în mine.

Cum așa?

Nu știu. Simt că rezonez cu lucrurile din Asia, cu ce se întâmplă pe acolo, cu filozofia, cu sensibilitatea lor, cultura lor, așa că de aceea mi-a venit foarte ușor să învăț limba coreeană. Încă nu am abandonat visul de a învăța și limba chineză, la un moment, așa că eu cred că sunt de fapt mai multe lucruri care ne apropie, decât lucruri care ne despart.

Sigur, la prima vedere, este distanța aceasta, care în ziua de azi este mai mult o distanță financiară, decât una fizică, pentru că timpul pe care ți-l ia ca să ajungi până la Botoșani, de exemplu, poți să ajungi foarte bine până la Seul, adică doar schimbi mijlocul de transport.

Dar sunt mai multe lucruri care ne apropie și iată, în cazul particular al Coreei, Coreea și România, cred că dacă privim dintr-o perspectivă istorică, avem atât de multe lucruri în comun. Am fost frapat când citeam o carte despre istoria Coreei, cum au existat acolo, inițial, trei regate care s-au bătut unele cu celelalte, s-au aliat cu imperiile învecinate, cu chinezii sau cu japonezii și până la urmă, s-au unificat; iată, aproape trasă la xerox, istoria noastră. Sigur, ei au suferit foarte mult în secolul XX, a fost acea ocupație japoneză, pe urmă războiul coreean, care practic a distrus, a ras tot ce exista acolo și apoi acel miracol din Coreea de Sud, țara, practic, a renăscut, sigur, un miracol cu niște costuri, niște sacrificii uriașe, umane, în primul rând.

În ziua de astăzi, în ceea ce privește muzica clasică, pot să vă spun că este foarte, foarte respectată, foarte iubită, foarte căutată în Coreea de Sud, foarte mulți părinți își doresc ca copiii lor să studieze un instrument muzical, fără ca neapărat să aibe ca finalitate o carieră de solist, cât, pur și simplu, pentru cultura, pentru educația lor, la modul general. Își doresc să învețe cât mai mult, își doresc să experimenteze lucruri noi, au o anumită nerăbdare specifică, adică, la unele masterclassuri am întâlnit violoniști coreeni, care vroiau să învețe Concertul de Ceaikovski într-o săptămână sau două săptămâni, adică, ce-i asta, să lucrezi un an sau doi sau zece la o piesă. Trăiesc la altă intensitate, la altă viteză acolo și eu cred că pentru un muzician, întotdeauna este un lucru înviorător să întâlnești și alte opinii, pornind de la aceleași partituri, aceleași piese muzicale.

Ideea aceasta a acestui continent de unde astăzi vin foarte mulți muzicieni, din Asia, și aș pune-o în contextul unei atitudini, oarecum, condescendente a unora, chiar și de aici din România, vizavi de muzicienii asiatici. Că nu înțeleg muzica, că nu cântă bine, că sunt doar prea tehnici. Tu cum vezi lucrurile astea?

Da, de multe ori se consideră că interpretarea muzicii clasice, muzicii europene în general, ar fi apanajul nostru, al europenilor, nimeni altcineva nu știe. De fapt, oamenii, și lucrul acesta este dovedit științific, oamenii sunt cu mult mai asemănători unii cu ceilalți, din punct de vedere genetic, decât ne-a lăsat să ghicim exteriorul nostru. De fapt, suntem cu toții aceiași. Așadar, nu cred că se poate vorbi de o sensibilitate în plus sau în minus, chiar din contră, coreenii sunt printre cei mai sentimentali și cei mai expansivi dintre asiaticii pe care i-am cunoscut și dovadă și faptul că, o dată ce a fost depășită acea primă etapă, acum nu știu, 20-30 de ani, când deja erau mulți muzicieni asiatici în concursuri, de exemplu și care veneau cu acea perfecțiune tehnică, pentru că munceau foarte mult și erau atenți la fiecare detaliu, însă vezi Doamne, le lipsea ceva, că ei nu știau să simtă, să-l simtă pe Beethoven. În ziua de astăzi, în galeria marilor interpreți sau poate chiar a marilor dirijori ai lumii, deja sunt foarte mulți și japonezi, și coreeni și chinezi și cred că e un lucru firesc, un lucru normal, pentru că, la urma urmei, suntem cu toții oameni.

Care-i primul lucru pe care-l avem de învățat din această cultură asiatică, coreeană în general, care, într-adevăr, are o rețetă de succes, aș putea spune?

Să știți că societatea s-a schimbat foarte mult, adică valorile lor tradiționale sunt mai mult întâlnite în muzee, în ziua de astăzi, dar, în continuare, cred că în Asia se muncește foarte mult, sunt extrem de centrați pe a atinge niște țeluri pe care și le impun, găsesc plăcere în a munci. Aici, în Europa, mai degrabă găsim și plăcere în a ne relaxa, în a fi în vacanță, în a fi în concediu. Spre exemplu, în Japonia, mulți dintre japonezi sunt obligați, sunt forțați de guvernul japonez să-și ia măcar o zi sau două libere pe an, să nu se mai ducă la muncă, tocmai ca să se redescopere pe ei înșiși. Mă rog, sunt multe lucruri de spus aici. Sigur, muzicienii sunt privilegiați, chiar și în aceste țări de workaholici, pentru că există niște limite fiziologice până la care poți repeta într-o orchestră sau poți preda, poți cânta la un instrument. Da, eu cred că dacă am deprinde puțin din această seriozitate și această focusare a lor, adăugând și creativitatea noastră, am putea avea o soluție câștigătoare.