În 1880 jurnaliştii de la revista "Lyra română" i-au dedicat un sonet Elenei Teodorini - "prima cântăreaţă română de la opera italiană".

Din imperiul armoniei, unde-al îngerilor cor,
Prin cântare serafină, vibră plin de duioşie,
Ne-a venit o voce dulce, o suavă melodie,
A cântat Teodorini ca-într-un vis fermecător.

Tot aşa, în primăvară, ascultând coprinşi de dor,
Vesele privighetoare ce matura reînviă,
Inima se-nduioşează, şi amorul se mlădiă,
Către ţărmul fericirii îndreptând pe muritor.

Mândră fiică-a Olteniei, adorată cântăreaţă,
Cu-a ta artă majestuoasă ne-ai purtat prin-altă viaţă
Şi-ai adus o mare fală, scumpei noastre Românii.

Azi te duci, ne zici adio, dar sublima-ţi amintire
Nu ne va lăsa o clipă făr'de dor şi de iubire,
Aşteptând cu nerăbdare, ora ca să ne revii.

La vârsta de 23 de ani, Elena Teodorini aborda cu aceeaşi siguranţă vocală atât roluri secundare, cât şi personaje complexe, pe care, dincolo de expresivitatea frazării muzicale, ştia să le desăvârşească printr-un joc scenic creativ, printr-o tensiune dramatică.

Un articol al lui ...Claymoor - pseudonimul criticului Mihail Văcărescu - subliniază aceste calităţi ale Elenei Teodorini "Duetul de dragoste a încoronat strălucit succesul serii. În această superbă parte muzicală, divina a desfăşurat toate calităţile marilor cântăreţi. Inflexiuni de voce pline de pasiune, fraze nuanţate într-o manieră delicată, fineţe de intonaţie, note înalte şi joase magnifice şi un joc de scenă extrem de frumos. Doamna Teodorini părea că se identifică personajului pe care îl interpreta". Personajul la care se referă Mihail Văcărescu este Marguerite de Valois din Hughenoţii, o operă în care Giacomo Meyerbeer înscenează cea mai tristă şi sângeroasă dramă din istoria Franţei - masacrul protestanţilor din 24 august 1572, noaptea sfântului Bartolomeu, din ordinul lui Carol al IX-lea.

"În 1880, la 23 de ani, Elena Teodorini debutează La Scala din Milano, râvnita scenă a tuturor artiştilor, unde a cunoscut o caldă preţuire din partea publicului italian avizat. A călătorit în Spania, Portugalia, apoi în America de Sud, Argentina, cu un repertoriu divers care a impresionat plăcut publicul care a ascultat-o. În primăvara anului 1885 numele Elenei Teodorini figurează pentru prima oară pe afişele din capitala Austriei, ea susţinând acolo un ciclu de 8 spectacole. Animată de speranţa profesorului ei de a întemeia Opera Română, s-a întors în 1885 în ţară, unde alături de alţi talentaţi cântăreţi, elevi ai lui George Ştephănescu a început să cânte opere în limba română" (Lelia Zamani - muzeograf)

Se poate ca soprana Elena Teodorini să fi plecat la Milano şi din cauza unor "intrigi de culise" după cum spune Viorel Cosma în cartea dedicată artistei române. Contractul Elenei Teodorini s-a întrerupt brusc la începutul anului 1880 - din lipsă de fonduri - au afirmat impresarii italieni. Entuziasmul publicului bucureştean de la spectacolul de adio dat în 1880 la Sala Teatrului Naţional de soprana Elena Teodorini poate fi surprins dintr-o fotografie din februarie acel an. Viorel Cosma descrie această bucurie a publicului bucureştean - "tânăra cântăreaţă se află în mijlocul unei adevărate grădini de flori, coroane cu panglici tricolore şi buchete cu dedicaţii elogioase, împodobindu-i camera improvizată ca decor pe scena Teatrului Naţional. Scaunele, măsuţa şi pianina n-au putut cuprinde darurile bogate ale entuziastului public bucureştean, care a ţinut să-şi sărbătorească - aşa cum ştia el - pe compatrioata ce păşea dincolo de graniţele ţării spre a duce lumii mesajul artei româneşti".

În plimbarea noastră prin Bucureştiul muzical de altădată vom continua povestea Elenei Teodorini. ...în 1885 va fi din nou aclamată de publicul capitalei.