Vă prezint un disc cu o lucrare pe care avem destul de rar ocazia să le ascultăm – Cântecul pământului de Gustav Mahler – o simfonie atipică, sub forma unei colecţii de 6 lieduri cu orchestră.

Este o înregistrare lansată în 18 august 2009 de casa Sony BMG, o înregistrare semnată de dirijorul Kent Nagano, alături de unul dintre cele două ansambluri pe care le conduce în prezent: Orchestra Simfonică din Montreal. Cu Kent Nagano am avut prilejul să mă întâlnesc în octombrie 2009, la Festivalul Beethoven de la Bonn şi atunci mi-a vorbit, printre altele, şi despre acest nou disc al său:

„Cântecul pământului de Mahler este o înregistrare neobişnuită. Citind scrisorile lui Mahler şi vorbind pe larg cu doi dintre prietenii lui Mahler – Donald Mitchell şi Henry Louis Delagrange – am descoperit că această lucrare are o istorie dificilă, că este o lucrare dificilă. Adică, există o apropiere de operă, deşi Mahler, chiar dacă a dirijat multă operă, nu a scris el însuşi o operă. Sau, aşa cum spunea Mahler – este o mare simfonie. Sau este o colecţie de lieduri, pentru că iată se numeşte Cântecul pământului, nu oratoriul, nu simfonia, ci cântecul pământului. În mod normal, când spunem lied, ne gândim la ceva intim, apropiat, ceva ce poate fi cântat într-o sufragerie sau într-o mică sală de concert, punând în lumină toate detaliile muzicii. Deci ideea a fost ca noi să-i punem în valoare pe cei doi mari cântăreţi de lied Christian Gerhaher şi Florian Vogt: amândoi au această uimitoare abilitate de a-şi colora vocea, de a cânta luminos şi de a crea contraste şi culori atunci când pronunţă cuvintele. De aici derivă liedul – să foloseşti cuvinte pentru a spune o poveste şi a picta un tablou. Iar cei doi cântăreţi sunt maeştri din acest punct de vedere.

Am avut şansa de a-i avea pe amândoi, ceea ce înseamnă că şi orchestra a trebuit să cânte într-un mod transparent, astfel încât să se audă cuvintele, să se simtă că acestea sunt lieduri. Da, este adevărat, a fost o orchestră foarte mare, dar în mare parte din timp, în cadrul ei se formează grupuri quasi-camerale, ceea ce aduce intimitate. Deci, interpretarea încearcă să dea un răspuns: ce este această lucrare – operă, lied sau simfonie? Argumentul meu a fost că este în acelaşi timp şi operă, şi lied, şi simfonie”.