Nu veţi auzi unul dintre cele mai noi discuri apărute pe piaţă, ci un concert recent. Între 2 şi 3 octombrie 2009 am asistat la ultimele 3 concerte din cadrul festivalului Beethoven de la Bonn, iar subiectul emisiunii de astăzi este tocmai concertul final, susţinut în 3 octombrie la Sala Beethoven din Bonn de Orchestra de cameră Mahler, dirijată de Kent Nagano.

Deşi un festival Beethoven a fost înfiinţat la Bonn încă din 1845 de Franz Liszt, actualul Beethovenfest este un festival destul tânăr, datând din anul 1999. Ediţia 2009 descrisă prin cifre arată astfel : desfăşurare între 4 septembrie şi 3 octombrie, 75 de concerte în 29 de săli diferite atât în Bonn, cât şi în împrejurimi, 2000 de muzicieni invitaţi, 48500 de bilete puse în vânzare din care s-au vândut efectiv 90 la sută, un buget de 4,6 milioane de euro din care 1,5 vin din partea statului german.

Este un festival cu mai puţine concerte decât Festivalul Enescu, şi cu mult mai puţine staruri implicate, preponderenţi rămânând muzicienii germani, însă un festival condus de o echipă foarte ambiţioasă, ce-şi propune să-i dea o strălucire din ce în ce mai evidentă.

Concertul final din 3 octombrie 2009 i-a avut ca protagonişti, deci, pe Orchestra de Cameră Mahler, dirijată de americanul de origine japoneză Kent Nagano, un nume binecunoscut atât iubitorilor de muzică simfonică, cât şi de teatru liric. Kent Nagano este în prezent directorul muzical al Operei Bavareze de stat din Munchen şi al Orchestrei Simfonice din Montreal. La Bonn a colaborat însă pentru prima oară cu Orchestra de Cameră Mahler pe care o descrie astfel:

„Orchestra este una neobişnuită de la începuturile ei chiar. A început ca o non-orchestră de fapt. Câţiva instrumentişti care activaseră în orchestra de tineret Mahler pe care o fondase Claudio Abbado n-au vrut să renunţe la a cânta împreună când au ajuns la vârsta maturităţii, atunci când nu mai erau consideraţi tineri, ci adevăraţi profesionişti. Ei au simţit că acea legătura extraordinară pe care o crease între ei Claudio Abbado, dar şi faptul că simţea muzica în acelaşi fel, pentru că crescuseră împreună, nu se puteau dizolva. Aşa că instrumentiştii înşişi au format Orchestra de cameră Mahler. Este foarte deosebită de o orchestră normală, susţinută de o primărie sau de un stat şi care are o stagiune obligatorie. Această orchestră de fapt se autoconduce şi de aceea este foarte deosebită colaborarea cu ei. Nostim este că de fapt îi cunosc pe câţiva dintre membrii orchestrei, pentru că am colaborat împreună când ei au cântat în alte orchestre, sau pentru că fac parte şi din alte orchestre. Însă din timp în timp se strâng împreună în această orchestră de cameră Mahler.”

Programul serii a inclus Marea fugă op.133 de Ludwig van Beethoven în versiune pentru orchestră de coarde, piesa Metamorfoze de Richard Strauss şi Simfonia I de Johannes Brahms.

Iată şi câteva gânduri ale lui Kent Nagano despre programul acelei seri şi opţiunile sale repertoriale.

„Marea fugă op.133 este una dintre ultimele lucrări ale lui Beethoven; este de asemenea o lucrare ce priveşte înapoi către tradiţia trecutului, către forma de fugă însă Beethoven priveşte în acelaşi timp către viitor, rupând tradiţia. Acelaşi lucru, privind orientarea spre trecut şi viitor, poate fi spus şi despre lucrarea lui Richard Strauss, un compozitor prin natura sa tradiţional, dar care în acelaşi timp privea şi către viitor; ideile sale, viziunea sa au condus la multe scandaluri în timpul său. Iar vorbind despre Metamorfozele sale, care a fost scrisă după ce Strauss a cunoscut experienţa bombordamentelor din Munchen şi clădirea iubitei sale opere fusese distrusă; este sentimentul pierderii unor vremuri foarte dragi, dar în acelaşi timp, Strauss simţea că este destinat să meargă mai departe spre viitor. Aceasta este deci ideea care m-a făcut să aleg acest program: o dublă orientare – trecut – viitor.


Când consideraţi că un concert este bun?

Este un mister dacă un concert este bun sau nu. Câteodată interpretul nu-şi dă seama dacă un concert este bun sau nu. Este binecunoscut faptul că unii interpreţi ca Glenn Gould sau Leonard Bernstein au realizat interpretări live ce au devenit înregistrări istorice, însă de care la început ei nu au fost mulţumiţi. Însă erau atât de implicaţi că s-au creat nişte momente speciale; este clar că un interpret este foarte implicat în actul însuşi de interpretare - pentru că un concert este de fapt un organism viu, nu un produs finit – ca o pictură la care ai lucrat mulţi ani.

Interpretarea înseamnă o bucată de viaţă pe care cei care interpretează o trăiesc împreună. Da, sigur, muzicienii studiază pentru aceasta, trebuie să o facă, astfel încât viziunea artistică şi estetică să fie de comun acord convenită, dar de fapt, nu ştim niciodată ce se va întâmpla cu adevărat într-un concert, putem doar să sperăm că va fi un concert special, dată fiind pregătirea potrivită. Aşa că interpretarea fiind un proces în derulare, unele părţi pot fi bune, altele nu; depinde şi de factori pe care nu-i putem controla dacă un concert este bun sau nu. Important este să simţim ca muzicieni că am cântat la cele mai bune cote personale. Ironia este că am trăit situaţii în care muzicienii au crezut că interpretarea lor a fost fantastică, iar publicul şi critica a receptat exact opusul; s-a întâmplat însă şi invers – muzicienii să fie nemulţumiţi de prestaţia lor, iar publicul să fie entuziasmat. Deci, este foarte greu de răspuns la întrebarea dvs.”

Şi pentru că pentru orice meloman, Bonn-ul rămâne oraşul în care s-a născut Beethoven, o vizită la casa sa memorială Beethoven este obligatorie. Nici eu nu am făcut excepţie şi am găsit în centrul vechi al oraşului o casă fără pretenţii, casa în care s-a născut însă cel pe care-l numim Titanul de la Bonn şi în care a locuit primii trei ani din viaţă. Familia Beethoven a avut numeroase reşedinţe în Bonn şi este o adevărată minune că tocmai casa în care a văzut lumina zilei este singura care a mai şi rămas în picioare.

Casa Beethoven era de fapt aşezată într-o curte interioară cu o mică grădină – avea un parter şi două etaje, însă camerele erau atât de mici că apartamentele noastre din blocurile comuniste par a fi prin comparaţie foarte generoase. Muzeul Beethoven include însă acum şi apartamentele de la stradă care aparţineau în vremea aceea proprietarului şi acolo sunt expuse colecţii ce pun în lumină viaţa lui Beethoven atât din Bonn, cât şi de la Viena. Aşadar, acolo pot fi văzute instrumentele sale: două piane, un cvartet de coarde, viola, dar şi acele obiecte pe care Beethoven le folosea pentru a încerca să compenseze din progresiva sa surzenie – mă refer la o serie de cornete pe care Beethoven le comandase special.

Ghidul audio al muzeului pune foarte bine în lumină drama vieţii lui Beethoven, surzenia ce-l afectează de la 32 de ani. Cu ajutorul tehnologiei recente, specialiştii au reuşit să reconstruiască ceea ce auzea de fapt Beethoven.

Muzeul Beethoven din Bonn este mai întâi de toate o instituţie foarte vie şi care pune foarte mult pe preţ pe atragerea publicului foarte tânăr. Pentru el a gândit studioul în care se pot asculta fragmente din Fidelio, unde patru personaje sunt ilustrate în sistem 3D, iar spectatorii pot mişca aceste personaje utilizând joystickuri – o experienţă plină de surprize plăcute, mai ales pentru micii melomani. Iar practic toată viaţa lui Beethoven prinde viaţă în alt studio cu 16 calculatoare ce recreează digital tot ce v-aţi dori să ştiţi despre Beethoven.

Spiritul lui Beethoven este deci, aşa cum era de aşteptat, foarte viu la Bonn. Însă tot în acest oraş german am vizitat şi casa memorială Schumann, despre care veţi afla însă amănunte în episodul viitor.