Doamna ambasador a Israelului la București, o împătimită melomană și o onoare pentru Radio România Muzical să o aibă la microfon. Excelența Sa, Tamar Samash, are o vastă experiență diplomatică într-o carieră de 40 ani. Între 2007 și 2011 a fost ambasador al Israelului în Belgia și Luxemburg, o perioadă și pentru descoperiri și prietenii muzicale, despre care am vorbit în continuare.

"Trebuie să spun că am piese favorite, indiferent de cine le cântă și am interpreți preferați, indiferent de ceea ce cântă. Am cunoscut-o pe Cecilia Bartoli când a venit la Bruxelles, am fost acolo ca să o cunosc și am mers la toate concertele ei. Apoi este Maxim Vengerov pe care îl admir foarte mult.

Haideți să vorbim despre fiecare în parte. Cecilia Bartoli - cine nu o iubește pe Cecilia Bartoli?

În primul rând, are o calitate umană specială, este o ființă umană specială, reușește să intre în contact cu publicul, are umor, chiar și atunci când cântă lucrări serioase. De aceea o plac foarte mult, pentru că-ți creează senzația că ea cântă doar pentru tine.

Nu am fost niciodată la vreun concert al Ceciliei Bartoli, doar i-am ascultat înregistrările; ultimul CD cuprindea arii ruse din secolul al XVIII-lea, descoperite în arhiva Teatrului Mariinski. Ați ascultat acest CD?

Nu.

Foarte interesant să o auzi pe Cecilia Bartoli cântând în rusește!

Ar fi bine să o ascultăm cântând în rusește, așa cum ar fi frumos să ascultăm câteva secvențe de pe discul cu lucrări interpretate cândva de castrați, un album extraordinar.

Sacrificium...

Am văzut-o și pe scenă cu acest repertoriu și era absolut extraordinară...

Să vorbim acum despre Maxim Vengerov, prietenul dvs.

Sper că și el consideră că suntem prieteni. L-am întâlnit, ca și pe Cecilia Bartoli, la Bruxelles. Face ceva extraordinar: cu toate că este unul dintre cei mai mari violoniști, vine o dată pe an, câteodată de două ori, pentru un program special, masterclasses cu tineri și talentați violoniști. Timp de 2 săptămâni face deci masterclasses cu acești studenți, dar și concerte, tocmai pentru a strânge fonduri cu care să susțină tinerii talentați, dar fără posibilități materiale prea mari. Iată, și el este o ființă umană specială, este atât de drăguț. Iar muzica lui - l-am ascultat cântând după acea perioadă de retragere, când a avut probleme medicale și când a început să dirijeze - l-am văzut deci în primul recital susținut după acea perioadă - a fost foarte emoționant pentru toți să-l ascultăm cântând din nou la vioară.

Cred că este un caz interesant de copil care și-a început devreme cariera artistică...

Știți că este israelian?

Da, știu. Ca, de altfel, mulți alți muzicieni din întreaga lume. Cred că poporul evreu este foarte muzical...

Da, și există niște motive pentru asta. Îl avem și pe violonistul Ivry Gitlis, astăzi este foarte bătrân, și el vine la masterclasses....

Cred că a fost elevul lui Enescu...

Da, cred că da.

Revenind, am spus că există un motiv pentru care cred că poporul evreu este unul muzical. Poporul evreu, în general, a trăit mutându-se dintr-un loc într-altul. Este dificil să te muți cu un pian, dar este foarte ușor să te muți cu o vioară sau cu un flaut. Așa că își luau mai ușor vioara sau flautul atunci când este nevoiți să părăsească un loc.

Dar dincolo de acest lucru, care este adevărat și este o parte a moștenirii istorice a poporului evreu, totuși, sunt atât de multe nume de muzicieni evrei că într-adevăr mi se pare că poporul evreu este unul foarte muzical... Mai ales interpreți, așa cum se întâmplă și în România. Nu avem atât de mulți compozitori români mari, pe cât de mulți interpreți extraordinari.

Da, cred că e valabil pentru interpreții de religie mozaică, cum au fost și Rubinstein, care a fost unul dintre cei mai mari pianiști, Jascha Heifetz, Itzhak Perlman - dvs. îi știți mai bine.

Deci aveți o altă explicație pentru această muzicalitate a poporului evreu?

Mama evreică împingându-și copilul.

Chiar așa? E interesant să știm acest aspecte mai puțin cunoscute care țin de dinamica familiei.

Eu am cântat la pian, fiul la chitară, un nepot cântă la violoncel, mama lui a cântat la violoncel, deci îi învățăm pe copii de la o vârstă foarte mică să asculte muzică, ei vor să încerce și doar dacă sunt talentați, subliniez acest lucru, încep foarte devreme să cânte.

Deci ați cântat la pian...

Da, am cântat, dar am mâini mici, cuprind doar o nonă, nu e suficient ca să fii un pianist bun.

Câți ani ați cântat?

7 ani, nu mai cânt deloc acum, dar dacă nu pot să cânt, atunci ascult.

Ne puteți spune numele unei piese pe care ați cântat-o la pian?

O, a fost în urmă cu mult timp.

Poate Chopin?

Da, cu siguranță, nu Liszt, pentru că Liszt era foarte complicat.

Muzică Chopin pian - ceva mai de începători - Lipatti valsuri?

Am încetat să cânt la pian la vârsta de 18 ani. E cu foarte, foarte mult timp în urmă.

Dar să studiezi pianul până la vârsta de 18 ani cred că este un lucru important. Ce v-a adus în viață faptul că ați studiat muzica?

Să fiu într-un anturaj căruia îi place să asculte sau să facă muzică. În vremea aceea, l-am cunoscut pe Riccardo Muti și el mi-a dat primul meu disc - conținea concertele brandenburgice. Eram un copil mic, cred că aveam 5 ani, nici nu știam ce era și eram așa de rușinată. Am început, deci, să ascult muzică puțin câte puțin - eram atunci la Paris și locuiam în apartamente închiriate. În primul apartament am avut un Steinway și așa am început: lovind clapele pianului. Iar mama mi-a zis: "Nu, nu, nu așa se cântă la pian". Și mi-a luat un profesor de pian cu care am studiat, iar când m-am întors în Israel, nu am mai dansat, am studiat în continuare până când ceva groaznic s-a întâmplat - știți, cum se plânge un copil că nu vrea să studieze, nu vrea să-i vină profesoara - ei bine, într-o zi, profesoara mea chiar nu a mai venit, pentru că murise. M-am simțit atât de rău, că nu am mai vrut să cânt la pian. Atunci am încetat să mai cânt la pian.

Este ceva obișnuit în familiile israeliene să-și învețe copiii muzică?

Da, este. În clasele primare, primul instrument pe care copiii îl studiază este flautul.

În școala generală, nu la școlile speciale de muzică, nu?

Da, în școlile generale. Am avut și șansa de a avea muzicieni foarte buni care au venit din spațiul fostei Uniuni Sovietice, oameni care au învățat în sistemul sovietiv de educație muzicală, artiști minunați. Avem multe orchestre minunate în Israel, suntem o țară cu doar 8 milioane de locuitori și trebuie să găsim ce să facem cu acești muzicieni. Deci, cele mai multe dintre orașele de dimensiune medie au acum orchestre simfonice, cu foști emigranți din Uniunea Sovietică și o mare parte dintre ei au început să predea muzica în școli, așa că avem mulți profesori buni de muzică în școlile israeliene.

Și cred că acest lucru este foarte important. Acum, în România sunt mulți părinți care-și aduc copiii la școlile de muzică, dar în școlile generale cred că mai este loc de mai bine. De aceea, Radio România Muzical a și inițiat proiectul Ascultă 5 minute de muzică clasică, ceea ce înseamnă că radioul pune la dispoziția unor parteneri care deține spații aglomerate, precum mall-uri sau hipermarketuri, muzică clasică.

Deci sunt înregistrări sau muzicieni live?

Sunt înregistrări.

Pentru că în Israel aducem muzicieni în mall-uri.

Avem mai mulți muzicieni. Aducem tineri din universități care cântă live, chiar și la aeroport îi avem câteodată.

Și noi am avut asemenea recitaluri în mall-uri, cu violoncelistul Răzvan Suma. Dar avem proiectul Ascultă 5 minute de muzică clasică în școli și merge foarte bine.

Un lucru foarte bun.

Iar copiii descoperă că muzica clasică nu este ceva de care să le fie teamă și că, de fapt, le place.

De aceea este important să se înceapă la o vârstă cât mai mică și este bine să cunoască tot spectrul muzical, nu doar ca mine, muzica clasică în cel mai strict sens al cuvântului. Este bine să-și deschidă mintea și către alte culturi, acest lucru este cu adevărat foarte important.

Vreau să vorbim și despre proiectul lui Daniel Barenboim, West Eastern Divan. Cred că este unul dintre proiectele cu cea mai mare notorietate în rândul publicului larg, care reunește israelieni, palestieni, arabi. Care punctul de vedere oficial al statului israelian față de acest proiect?

Proiectul este foarte apreciat. Declarațiile lui Daniel Barenboim nu sunt câteodată bine primite, pentru că ele contrazic în mod deschis punctul de vedere al guvernului israelian. Am cunoscut și alți muzicieni care au aceeași atitudine și din păcate, chiar dacă în Israel suntem foarte deschiși - și nu vorbesc acum despre guvern, ci despre oameni cu o opinie opusă - când au auzit că proiectul implică muzicieni israelieni, nu au vrut să ia parte la el. Îmi pare rău că în această situație muzica nu este întotdeauna un pod de legătură.

V-am întrebat, pentru că mi se pare bună promovarea, marketarea acestui proiect care susține legătura dintre popoare cu culturi diferite. Însă nu-mi dau seama dacă într-adevăr acest proiect poate crea această legătură necesară între popoare cu culturi diferite sau rămâne doar la nivel declarativ.

Este o idee bună, dar, din păcate, nu funcționează cu adevărat.

Am văzut că majoritatea concertelor West Eastern Divan sunt acum în Europa, iar Academia Said Barenboim este la Berlin.

Daniel Barenboim predă în Israel și de asemenea, predă și cântă în teritoriile palestiniene, dar nu a reușit să-i aducă pe cei din Israel și din teritoriile palestieniene împreună.

Poate fi de fapt cultura o cale de apropiere a oamenilor de religie diferită?

O cale, da. Ar trebui să începem prin a-i scoate pe acești oameni din anturajul lor natural, să-i aducem împreună pe un vas pe mare, poate într-o a treia țară, cum ar fi de exemplu, masterclasses în altă țară. Acest lucru ar crea o legătură directă între oameni și apoi, dorința de a fi împreună, de a cânta împreună. Acesta ar fi podul de legătură necesar. Nu obligându-i să cânte împreună, ci aducându-i, puțin câte puțin, să fie împreună.

Sunt anumite proiecte care aduc oameni de etnii și religii diferite împreună, așa cum este proiectul Noa & Mira Awad: când te uiți la ele, nu știi să spui care este din partea israeliană, care din partea arabă. Ele cântă împreună, înregistrează împreună, iar publicul le iubește, și în Israel, și în străinătate. Dar avem nevoie de mult mai multe asemenea proiecte, pentru a face oamenii să simtă că pot trăi împreună, că iubesc aceleași lucruri, că suntem toți, ființe umane.

Vreau să destăinui că am un muzician israelian preferat, este Avi Avital, interpret la mandolină. Îl cunoașteți?

Da, da, sigur că da.

Citind mai multe despre el, am aflat că a cânta la mandolină este un lucru obișnuit în Israel.

Da, așa e. O tradiție care vine și din moștenirea mediteraneană, și dinspre muzica clasică, dar derivă și din cultura arabă. Mandolina este parte din toate acestea.