Scurtul portret de astăzi este al lui Vlad Văidean, una dintre cele mai puternice și personale voci ale muzicologiei românești de astăzi.

Vlad, ești primul muzicolog invitat în rubrica aceasta. Te-am rugat și pe tine, așa cum îi rog de altfel pe toți invitații mei, să-mi trimiți niște muzică - în cazul ăsta, nu interpretată sau compusă de tine, ci câteva piese, fragmente care-ți sunt ție foarte dragi. Ai avut o misie grea. M-am bucurat foarte tare să văd că playlist-ul pe care mi l-ai trimis e foarte divers și nu conține doar muzică clasică. Cumva, vreuna dintre aceste piese e legată de copilăria ta?

Una dintre ele este legată... nu de copilăria mea, ci de adolescență mai degrabă. Și anume, poate părea surprinzător, tocmai Passacaglia op.1 de Webern. De ce? Pentru că eu, în timpul gimnaziului și liceului, neavând pe atunci acces la internet, deci neavând parte de această sursă de informare, pentru îmbogățirea culturii mele muzicale vizitam regulat un magazin din care cumpăram cu maximă pioșenie cd-uri cu mari compozitori. Cred că aveam deja de atunci acest impuls tipic muzicologic, de a lua contact cu muzica prin intermediul cuvintelor despre muzică. Citeam tot ce găseam despre compozitori și, pe măsură ce citeam, cumpăram și cd-uri. Și, la un moment dat, nu știu cum s-a întâmplat să apară în magazinul respectiv un cd cu interpretări ale unor lucrări de compozitori aparținând celei de-a doua școli vieneze, cu Filarmonica din Berlin și cu Herbert von Karajan; un repertoriu cam criptic pentru vârsta aceea, dar, surprinzător, m-a fascinat foarte mult această Passacaglie a lui Webern și o ascultam obsesiv... încă și acum o mai revizitez.

Dacă te-aș întreba care e prima sau una dintre primele tale amintiri muzicale sau, pur și simplu, tu implicat într-o activitate muzicală de orice fel...

Cea mai timpurie implicare a mea într-o activitate muzicală s-a întâmplat datorită părinților mei, care au luat decizia la un moment dat - eram de vârsta grădiniței - să mă dea la Palatul copiilor. Pe de-o parte, pentru a-mi reduce din timiditatea mea foarte mare pe care o aveam pe atunci și pe care cred că o am și acum, totuși, mai temperată, iar pe de altă parte, pentru a mă face să am o activitate, m-au dat la Cercul de cântec vocal al Palatului copiilor. Și am cântat tot felul de piese specifice copilăriei. Ăsta ar fi primul contact.

Și-apoi, a fost o urmare firească... ai decis să faci pian serios și muzică clasică?

Da, a fost o decizie pe care am luat-o în clasa a IV-a. Primele trei clasa le-am făcut la o școală generală și, din câte îmi amintesc - poate e o amintire contrafăcută, dar eu o prețuiesc așa cum e ea - am văzut la televizor o reclamă la zahăr în care, în fundal, se cânta rondoul Alla turca de Mozart, faimosul, la pian. Și, pur și simplu, atunci am spus gata, vreau să fac pian. Și așa am ajuns la liceul de artă.

Părinții tăi sunt, la rândul lor, muzicieni sau doar melomani? Sau, pur și simplu, te-au susținut în ce au crezut că-ți face ție bine, că e drumul tău?

M-au susținut. Ei nu sunt muzicieni, sunt melomani.

Citeai deja, erai foarte interesat de literatura de specialitate muzicală din liceu. Ce anume te-a făcut să te îndrepți înspre muzicologie însă? Când te-ai gândit prima dată la asta? Pentru că studiai pian, ai fi putut să dai admitere, nu-i așa, la pian principal la Conservator!

Aveam și pasiunea asta pentru literatură. Am vrut să îmbin cele două pasiuni principale ale mele - muzica și literatura - și de aceea am dat la muzicologie. În general, aș putea zice că muzicalitatea mea nu este neapărat una intrinsecă, ci mai degrabă una asimilată prin studiu. Din punctul ăsta de vedere, muzicologia mi se potrivește.

Ai deja o foarte bogată experiență, nu numai de studii într-un cadru formal, dar ai și publicat foarte mult. Îmi face mare, mare plăcere să te citesc pentru că textele tale nu sunt aride, ceea ce întotdeauna mi se pare o mare realizare. Ai studiat și în Germania, ai fost cu o bursă Erasmus la Leipzig, și în Germania muzicologia are un statut special și se studiază puțin altfel decât aici, în România. În etapa în care ești tu acum, de dezvoltare profesională, dacă te-aș întreba ce presupune să fii muzicolog, ce-ai răspunde în momentul ăsta? Pentru că am senzația că, totuși, se poate ca răspunsul tău de acum să difere de un răspuns pe care poate l-ai fi dat în urmă cu zece ani.

În primul rând, înseamnă, evident, un contact cât mai aprofundat cu ascultarea muzicii. Asta este important. Și o curiozitate nestinsă pentru orice presupune cercetarea nu doar muzicală, pentru că un muzicolog ar trebui să fie pe cât posibil la curent cu toate direcțiile de cercetare care se dezvoltă și-n domeniile adiacente muzicii, ca să aibă posibilitatea de a integra muzica într-un ansamblu mai larg de fenomene. În general, aceasta este o tendință a muzicologiei actuale, de a nu se rezuma la muzica în sine, așa cum se dorea până nu demult, ci de a conecta muzica cu tot ceea ce o face posibilă - societate...

O știință interdisciplinară, cu alte cuvinte.

Cam așa ceva.

Te-a frapat ceva în Germania, apropo de felul în care se studiază muzicologia acolo, față de felul în care se studiază ea aici, în România?

În Germania, muzicologia este integrată ca disciplină academică în cadrul facultăților teoretice, nu în cadrul conservatoarelor. Leipzig face parte, departamentul de muzicologie, din Facultatea de istorie și filosofie. Are avantajele și dezavantajele ei această integrare a muzicologiei în facultatea care nu ține de conservator. Avantajele ar consta tocmai în faptul că muzicologii ar avea posibilitatea de a face legături într-un mod mult mai firesc cu alte domenii adiacente muzicii. Pe de altă parte, eu totuși aș considera că un muzicolog trebuie să aibă un contact la fel de intens și cu partea practică a muzicii, pe care nu o poate palpa într-un mod cât mai relevant decât în cadrul unui conservator, unde are posibilitatea să studieze materiile consacrate pe care le știm - armonie, contrapunct, forme ș.a.m.d. Și, dacă se simte capabil și doritor, să continue practicarea unui instrument muzical.

Pentru că am ajuns în punctul ăsta, care mi se pare foarte important, știu că profesoara și îndrumătoarea ta de la Universitatea de Muzică din București, doamna prof.univ.dr. Valentina Sandu Dediu, pune foarte mult accent și pe acest lucru, pe faptul că un muzicolog trebuie să fie și interpret tot restul vieții lui. Adică nu se lasă de instrument în momentul în care se apucă de muzicologie. Din punctul tău de vedere, cum stau lucrurile aici?

Sunt de acord, da, în principiu. Bine, trebuie nu e un cuvânt care trebuie pronunțat de prea multe ori, dar doamna Dediu are meritul de a intui pornirile fiecăriu student al ei și de a-l ghida pe calea pe care o întrevede ca fiind potrivită lui. În orice caz, nu e neapărat să fii un interpret profesionist, dar măcar în odaia lui nu strică să mai pianoteze din când în când. În cazul meu, asta se întâmplă. Altfel, riscă să piardă contactul cu solul...

Contactul direct cu muzica. Pe tine, înspre ce te-a ghidat doamna Dediu?

Doamna Dediu pe mine m-a cam lăsat în voia mea. Adică a avut încredere în toate inițiativele pe care le-am avut și a exercitat un ghidonaj foarte discret, foarte cordial și foarte plăcut. Întotdeauna orele cu dumneaei nu sunt neapărat niște răstimpuri academice, ci sunt mai degrabă niște conversații amicale pe marginea subiectelor care ne interesează.

Uite, un subiect care te-a interesat pe tine foarte mult, a fost tăcerea în muzică - o temă care te-a preocupat și, de altfel, a fost și subiectul tezei tale de masterat. Poate părea paradoxal să vorbim despre tăcere într-o artă a sunetelor. Cu siguranță, nu este. Dar ce anume te-a atras pe tine înspre această temă?

M-a atras și pe mine, inițial, tocmai aparentul paradox al temei. În general, am observat că majoritatea subiectelor pe care am ajuns să le cercetez s-au născut dintr-o nedumerire inițială. Și asta m-a provocat să scormonesc mai adânc respectivele subiecte casă înțeleg ce a făcut necesar, până la urmă, apariția lor. În cazul subiectului tăcerii în muzică, bineînțeles că nedumerirea inițială a fost cea legată de rostul faimoasei piese tăcute a lui John Cage, 4'33''. Pornind de la cercetarea acestei piese, am extins până la urmă în cadrul tezei de master cercetarea și asupra repertoriului tradițional, clasico-romantic.

Tu ești doctorand acum, la aceeași universitate de muzică bucureșteană, din 2017. Continui să cercetezi aceeași temă sau ce te procupă acum? Care este subiectul tezei tale de doctorat?

În prezent, mă ocup de o teză de doctorat care îl are în centrul atenției pe George Enescu. Nu e neapărat o teză care-și propune să fie originală printr-o anumită ipoteză, ci, mai degrabă, își propune să realizeze o privire sintetică asupra imensei cercetări în principal românești care s-a făcut în legătură cu creația lui Enescu și să o pună în legătură cu tendințele actuale ale muzicologiei internaționale. Pot puțin așa să mă mândresc cu faptul că am făcut parte dintr-un proiect muzicologic de anvergură - chiar acum s-a concretizat în două volume care se numesc "Noi istorii ale muzicii românești" - și acolo, capitolul închinat lui Enescu este semnat de mine, ceea ce pentru mine a reprezentat bineînțeles o copleșitoare onoare. Și girul de încredere i-l datorez tot doamnei Dediu. Ea m-a cooptat în acest proiect și ea a avut multă încredere, multă răbdare cu ritmul meu de lucru. Până la urmă, a ieșit ceva ce cred că va stârni ecouri pozitive.

Felicitări!

Nu mă refer doar la capitoul despre Enescu, ci la volumul întreg.

Doctoratul presupune și predat. Îți place să predai studenților?

Poate că ar trebui întrebați studenții dacă le-a plăcut.

Eu te întreb pe tine dacă-ți place să le predai, lasă-i pe ei!

Am impresia că activitatea de predare, pentru a-ți da seama dacă ești potrivit pentru ea sau nu, ai nevoie să o practici un timp. Și, după aceea, te lămurești. Eu am o anumită reținere față de un public sau așa ceva, dar până la urmă e necesară și asta. Până la urmă, numai dacă ești pus în situația de a preda ajungi să-ți dai seama dacă cunoști ceva cu adevărat sau numai ai avut impresia că cunoști. Deci, e benefic și pentru pedagog.

Rubricuța aceasta se încheie, în general, cu o privire către viitor. Nu către orice fel de viitor, ci către un viitor ideal, imaginat de invitat. Ce te vezi făcând, ce te-ar face fericit?

Este o enigmă totală ce m-ar face fericit. În orice caz, e clar că nu se poate fără muzică, nu se poate fără lectură și nu se poate nici fără interacțiuni umane. Așadar, cred că sunt plasat deja pe coordonatele care să-mi asigure o traiectorie satisfăcătoare.