Haide să ne mai gândim care sunt alți muzicieni pe care îi admiri.

Sunt foarte mulți muzicieni cu ale căror energii simt că rezonez, pe care simt că îi înțeleg. Dintre violoniști, îi iubesc foarte mult pe cei din generația de aur a violoniștilor și anume generația din care au făcut parte și George Enescu, Jacques Thibaut, Zino Francescatti, Fritz Kreisler, niște violoniști care, sigur ascultați prin prisma standardelor de astăzi, sunt departe de perfecțiune; erau permise în epoca respectivă niște libertăți de neimaginat în ziua de astăzi. Lui Kreisler de exemplu, i se părea că nu a orchestrat bine Paganini sau alt compozitor, se apuca și scria el, făcea el o orchestrație mai interesantă, mai pe gustul lui. Beethoven sau chiar Bach erau niște excese, erau corectați, aici ar trebui să fie fa diez, nu fa becar.

Fiecare lucrare muzicală, și aici vorbim de lucrările geniilor, este ca un organism perfect, un organism care există și trăiește prin fiecare notă a sa. Ai schimbat o notă, o alterație, ai schimbat toată piesa, ar trebui să se termine în altă tonalitate sau cu cinci măsuri mai devreme sau mai târziu și lucrul acesta îl înțelegi atunci când deschizi porțile unei forme mai puțin răspândite de apreciat muzica și aceea a analizei muzicale în care te bucuri pur și simplu de frumusețea arhitectonică a muzicii.

Revenind la muzicienii pe care îi admir, ar fi o pierdere iremediabilă pentru mine dacă ar dispărea integrala sonatelor de Beethoven cu Arthur Grumiaux și Clara Haskil. Sunt un reper, o eleganță înnăscută în asta, pur și simplu, și în simplitatea ei. Violonistul a reușit să găsească această naturalețe, acea fluiditate a muzicii pe care foarte puțini o au în ziua de astăzi. Chiar țin minte, eram la Paris, în atelierul lui Etienne Vatelot, care îi cunoscuse, evident, pe toți, inclusiv pe Arthur Grumiaux și îmi povestea cât de preocupat era acesta de vioara sa, de instrumentul său. Sunt într-adevăr violoniști care tot timpul au această preocupare, i se pare că vioara s-a dereglat, nu mai sună la fel de bine, trebuie reglată din nou și le scot peri albi lutierilor care au în grijă aceste instrumente.  Grumiaux avea un concert undeva prin sudul Franței, nu știu, la Avignon sau la Marsilia, cu Clara Haskil și Beethoven și seara îl chema pe Etienne Vatelot să vină urgent de la Paris ca să-i regleze din nou vioara, că nu mai suna așa cum trebuie. Clara Haskil povestea că își pierduse răbdarea: "Nu ne mai înnebuniți la cap cu vioara voastră!"

Aici cred că este o discuție foarte interesantă despre cum facem să aducem naturalețea în muzică, pentru că până la urmă exact naturalețea asta cred că dă ceea ce e autenticul în muzică.

Da, și poate face diferența dintr-o interpretare memorabilă și una chinuită. Naturalețea vine atunci când nu o cauți, atunci când izvorăște pur și simplu din tine, atunci când nu îți propui să demonstrezi sau să arăți ceva ce ai ajuns. La Arthur Grumiaux și acest duet celebru pe care l-a format cu Clara Haskil era mai mult decât naturalețe, era o eleganță pe care ambii o împărtășeau, erau și alte vremuri, e adevărat, oamenii parcă aveau alt timp pe atunci, dar era o eleganță înnăscută care se potrivea atât de bine cu muzica pe care o cântau.