Într-un timp când viața pare să ne pună atâtea piedici... cred că după pandemie, după război, când societatea se reașează... este momentul să vorbim despre valorile în care credem. Când am propus această temă de discuție, m-am gândit cât de important e, până la la urmă, pentru toți cei care ascultă Radio România Muzical să afle care sunt valorile în care crede Alexandru Tomescu, care este unul dintre cei mai importanți muzicieni pe care-i avem în țară în momentul acesta. Pentru că valorile ne creează, de fapt, personalitatea și ne dau identitate.

Deci, care sunt valorile în care crezi?

Este greu de făcut o listă exhaustivă! Pe scenă, lucrul care este cel mai important pentru mine este sinceritatea. Și sinceritatea înseamnă, în același timp, și asumarea riscului de a-i surprinde pe cei care ascultă, de a-i dezamăgi, poate, pe critici sau de a trezi reacții adverse. Am încercat întotdeauna să le explic studenților mei cu care lucrez deja de mai mulți ani că noi nu cântăm ca să mulțumim nici pe cineva anume, nici pe toată lumea. Cântăm ca să comunicăm ce avem noi mai intim, ce avem noi mai puternic în sufletul nostru, care trebuie spus celorlalți. Și aceasta înseamnă și asumarea unor riscuri. Și abia atunci când îți asumi aceste riscuri, abia atunci când riști expunându-te în felul acesta, abia atunci ai șansa de a prezenta ceva interesant, de a prezenta ceva viu. Muzica, dacă nu este cântată cu toată dăruirea posibilă, dacă nu îți pui absolut tot sufletul acolo, este moartă. Multă lume crede că este suficient să descifrezi o partitură, să înveți succesiunea de note, eventual să citești și indicațiile compozitorului - mai repede, mai rar, mai tare ș.a.m.d. - și gata, s-a rezolvat totul. Nu! Asta este doar latura fizică. Ori, dacă interpretul nu aduce acea suflare magică a energiei sale, a spontaneității sale, a ideilor sale proprii... muzica este moartă. Genul ăsta de interpretări le întâlnesc de multe ori în concursuri sau la examene, atunci când interpreții își propun, dintr-o pornire ușor de înțeles, să mulțumească pe toată lumea. Nu! Niciun mare creator nu și-a propus să mulțumească pe toată lumea. Toți marii creatori au avut ceva de spus. Și, în felul nostru, suntem și noi, interpreții... noi recreăm operele care au ajuns la noi și trebuie să ne asumăm acest curaj nebunesc pe alocuri.

A fost vreodată un moment critic în ceea ce privește expunerea sincerității și reacția celorlalți?

Am trăit tot felul de momente pe scenă. Chiar fostul meu profesor de la Dallas, Edward Schmieder, spunea că acel interpret care are exclusiv critici pozitive are o mare problemă, înseamnă că ceva e-n neregulă cu el.

De fapt, aici e vorba despre altceva, ceva ce trăim toți; să știm că am riscat, că poate unii dintre noi nu au înțeles sensul a ceea ce facem, dar în clipa când noi ne uităm în oglindă, ne spunem "Da, era singura modalitate în care puteam să acționez. Am fost cinstit față de mine însumi sau însămi." Și cred că despre asta e vorba aici, despre acele momente când știm că poate unii ne-au criticat, dar timpul a arătat că, de fapt, ceea ce am făcut noi este corect.

După părerea mea, timpul este singurul judecător care arată ce era valoros și ce nu. Pentru că, de multe ori, sunt succese de moment. Și dacă ne uităm așa, în istoria muzicii avem foarte multe exemple. De exemplu, Salieri și Mozart... cel mai celebru exemplu... succese de moment, succese de conjunctură și, în cele din urmă, după niște zeci sau niște sute de ani, timpul face dreptate. Pentru că, în cele din urmă, după părerea mea, doar ceea ce este realmente valoros, are o valoare reală, trece această probă, a timpului. În muzică și în interpretare, foarte rar ajungem să operăm cu așa niște certitudini și de fiecare dată este un risc, poate ai luat-o pe o cale greșită. Dar eu cred că atâta vreme cât crezi în acea cale, nu greșești.

Așadar, sinceritate... Hai să mai alegem un unic reper dintre valorile în care crezi!

Spontaneitatea ar fi o valoare importantă, pentru că îți deschide calea către inima ta. Sigur, mulți artiști consideră că un interpret este, de fapt, foarte constrâns de limitele acestea ale partiturii, de toate indicațiile de acolo ș.a.m.d. În cazul nostru, al interpreților, lucrurile sunt un pic mai complicate, aș putea spune, în sensul că, sigur, nu creăm noi Sonata a V-a de Beethoven sau Sonata a III-a de Enescu, ci noi trebuie să asimilăm aceste lucrări într-un asemenea grad, încât să simțim că ele fac parte din noi, că ele fac parte din curgerea vieții noastre. Să le asimilăm într-o asemenea măsură încât atunci când le cântăm, să le cântăm ca și cum noi le-am creat atunci, pentru prima dată. Abia atunci înțelegi cu adevărat o lucrare, când o cânți ca și cum ar fi prima dată - mai ales lucrările care sunt super-celebre, pe care le simțim aproape tocite pe la colțuri - și, în același timp, ca și cum ar fi ultima dată. Fiecare concert ar trebui să aibă în el această dăruire totală, care să combine prima și ultima dată acea prospețime... ca și cum ar fi primul tău concert, chiar dacă ești într-un turneu în care ai cântat același program de 15 ori. Și, în același timp, o lipsă de măsură a drămui energiile, ca și cum ar fi ultimul tău concert! Niciodată nu putem ști care va fi ultimul concert, așa că trebuie să ne luăm această precauție.

Hai să alegem o înregistrare a ta care vorbește și despre sinceritate și despre spontaneitate!

Aș alege Introducere și Rondo capriccioso de Camille Saint-Saens, pentru că a fost una dintre lucrurile pe care le-am reinventat. Am studiat-o cu maestrul Ștefan Gheorgiu și, după aceea, la un moment dat, am simțit eu nevoia să întorc totul cu susul în jos, pentru expresivitate sporită.