Și am ajuns la ultima rubrică a acestei emisiuni înainte de vacanța de vară, pe care toți cred că o așteptăm ca o dezlegare după o lungă perioadă în care viețile noastre au fost suspendate. Și ne-am gândit împreună ce ar fi mai potrivit ca să ilustrăm și acest sentiment că ieșim dintr-o perioadă foarte grea, că-n cele din urmă binele învinge răul, nu?...

Ca-n filmele americane!

Sau poate ca în toată mitologia lumii, nu? Pentru că, de fapt, despre asta este vorba. Și alegerea ta este Oda bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven. Trebuie să ne amintim că în decembrie 2020 ai cântat această simfonie într-o reducție pentru vioară și pian alături de pianista Sînziana Mircea - un moment foarte emoționant legat și de Revoluția română, legat și de apropierea sărbătoririi Crăciunului... Deci, iată, această vibrație pe care ne-ai adus-o din decembrie acum, în iunie, când sperăm că toate temerile noastre vor fi fost depășite. Poate ar fi bine să menționez că noi înregistrăm acest dialog în mijlocul lunii martie 2021 și că aceasta este o proiecție a unei speranțe care poate va deveni realitate. Dar cred că până la urmă ține de noi toți să devină realitate...

Da, mi-aș dori să fiu în rolul lui Nostradamus acum și să pot spune "Vedeți că până la vară, gata, vom fi toți vaccinați, vindecați, salvați și liberi să mergem la concerte sau unde ne cheamă inima!"

În orice caz, liberi să ascultăm oricând Oda bucuriei de Beethoven.

E o piesă uriașă. Sincer să fiu, am avut atunci niște emoții foarte serioase când am atacat genul acesta de partitură pentru că, evident, e o lucrare gândită pentru o sută de oameni - orchestră simfonică plus cor, plus dirijor, plus soliști... deci, o desfășurare de forțe copleșitoare.

Sigur că eram familiarizat un pic cu trăirile pe care le avea Beethoven în vremea respectivă, pentru că am cântat din cvartetele sale târzii în vremea când am fost vioara I din Cvartetul Ad libitum și chiar îmi plăcuse acea libertate pe care și-o luase Beethoven.

El trăise deja destule până la momentul respectiv; nu se mai simțea contrâns nici de formă, nici de uzanțele sociale, nici de timpul pe care îl consumau lucrările sale. Pur și simplu, el avea ceva de spus și urma să spună acel ceva în timpul de care avea el nevoie. Așadar, nu-i era teamă să scrie o parte lentă de 15 minute. Și, evident, și partea lentă din Simfonia a IX-a tot cam atât durează. Partea a patra este cât o simfonie în sine: această parte a patra care aduce celebra Odă a bucuriei. Vreau însă să o pun așa puțin în contextul întregii simfonii pentru că, practic, în fiecare dintre cele trei părți care o preced ni se dau, ni se picură în minte diverse elemente care, în cele din urmă, vor fuziona și vor genera această muzică uriașă.

Mi se pare genial acel moment în care Beethoven ia cuvântul - pentru că sunt și cuvintele lui Beethoven în această simfonie. Mulți cred că vorba doar despre versurile lui Schiller, dar Beethoven simte nevoia să rupă. Este o rupere dramatică, dacă vreți. Se ridică tenorul acolo și spune "Gata, destul cu aceste melodii triste! Să începem altceva!" Sigur că exista muzica de operă, dar ca cineva să se ridice în picioare și să glăsuiască în mijlocul unei simfonii era ceva nemaipomenit și nemaiauzit până atunci.

Prima apariție a Odei bucuriei, așa, mai degrabă sugerată, pentru că se cântă în pianissimo, într-o nuanță extrem de joasă, de corzile grave... deci, efectiv, pare că se înalță de undeva, din niște străfunduri, până ce ajunge la acea explozie de bucurie care reunește întreaga orchestră și tot corul. Sigur, s-au scris cărți întregi despre Beethoven și cărți întregi despre Oda bucuriei!

Ce e interesant este că Friedrich Schiller nu era conștient că scrie o capodoperă a umanității, nu! La vremea respectivă era, pur și simplu, un cântec de pahar care se cânta probabil în cârciumile din preajma Vienei. Însă, a rămas în mintea lui Beethoven și, de altminteri, el nu este singurul care a folosit aceste versuri. Au fost cel puțin 10-12 compozitori care au folosit versurile lui Schiller în lucrările lor; asta, evident, cu o distanță uriașă. Cea mai celebră este Oda bucuriei a lui Beethoven.

Este remarcabil și momentul acela din 1989, când Leonard Bernstein, la câteva zile după căderea Zidului Berlinului, reunește o orchestră ad-hoc cu membri din țările comuniste și din occident și toți au cântat împreună această simfonie a IX-a a lui Beethoven. Și a înlocuit un cuvânt acolo. În loc de freude - bucurie, în germană... freude a devenit freiheit - libertate. Deci, iată, bucuria poate însemna, cred eu, și libertate.

Ulterior, Oda bucuriei a devenit imnul oficial al Uniunii Europene, dar fără cuvinte, pentru că muzica, cred eu, conține deja în ea aceste cuvinte. Cred că după un an și mai bine de distanțare socială, de măști, de îndepărtare unii de alții, de îndepărtare de sălile de spectacole, Oda bucuriei vine să vorbească despre bucuria de a fi prietenul cuiva. Este exact opusul a ceea ce am trăit și cred că este exact ceea ce am avem nevoie ca să ne însănătoșim cât mai repede.