Astăzi alegem să vorbim despre un celebru concert romantic, Concertul nr.1 pentru vioară și orchestră de Max Bruch. Este un hit, să spun așa, al repertoriului violonistic. Tu de câte ori l-ai cântat?

De destule ori, însă a trebuit să aștept mai mult decât mi-aș fi dorit să pot să-l cânt pentru prima dată în public. Are niște teme nemuritoare, așa, la care nu poți să rămâi insensibil. Țin minte că, cu mulți ani înainte de a-l fi cântat în public, de a-l fi învățat oficial, îl cântam așa, pur și simplu pentru plăcerea mea... celebra temă pe coarda sol... mi se păreau atât de contagioase energia ei și suflul ei. O cântam de obicei înainte de concerte, ca să-mi ridic moralul. E o lucrare atipică, adică nu respectă chiar toate rigorile formei de sonată, fiind foarte creativă în ceea ce privește forma; se joacă cu o mulțime de cadențe pe acolo. Și părțile sunt relativ inegale, cel puțin ca durată una în raport cu cealaltă.

Sigur că există un frate mai oropsit al Concertului nr. 1... mai e un Concert nr. 2 de Max Bruch pe care foarte rar violoniștii îl scot din sertar și, la fel, o destul de rar cântată Fantezie scoțiană. Însă, după părerea mea, există întotdeauna un asterisc acolo, undeva, pentru toate aceste lucrări care există, dar nu se cântă. De ce e acolo și totuși nu se cântă?! Concertul nr. 1 este genial. Celelalte lucrări sunt și ele, evident, foarte reușite, dar nu cred că au aceeași substanță muzicală care să îți permită să te conectezi cu ea total. A avut un moment de iluminare, un moment de genialitate.

Un moment de genialitate care a venit când Bruch era foarte tânăr. Și, de altfel, se pare că a suferit toată viața că el a fost judecat numai după acest concert nr.1, deși scrisese atâta altă muzică care, iată, într-adevăr, nu prea se mai cântă astăzi.

Exact! Cred că este marea nemuțumire a multor compozitori care au în acești ani de tinerețe și de exuberanță și de spontaneitate... pur și simplu, atunci când ești foarte tânăr, nu stai atât de mult să te gândești la originalitate, la formă, la stil... pur și simplu, transpui pe hârtie muzica ce se află în tine. George Enescu este un exemplu grăitor în acest sens. Sigur că, pe de-o parte, sunt cunvins că se bucura de succesul pe care l-au avut operele sale de tinerețe - rapsodiile și alte lucrări - dar, pe de altă parte, totuși, lucrarea vieții sale este opera Oedipe și cred că este un raport de 10 la 1, 100 la 1. Se cântă de o sută de ori rapsodiile pentru o interpretare a operei Oedipe. Dar, într-adevăr, cum spunea cineva la un moment dat, Enescu e un compozitor al secolului XXI și avem încă de învățat multe ca să putem pricepe la întreaga sa profunzime această muzică uluitoare.

Ei, și mai e ceva de discutat aici. Iată, Concertul de Bruch, o partitură celebră... Ce face până la urmă ca o partitură să devină celebră?

Cred că cel care va dezlega întrebarea asta va deveni un compozitor celebru la rândul său. Ce face ca viorile Stradivarius să fie atât de bune?! E ceva ce trece de ceea ce putem noi programa, ce putem măsura, ce putem controla. În cazul Concertului de Bruch, avem o lucrare foarte liberă, foarte exuberantă, care a atins acolo o coardă sensibilă pe care lucrări ulterioare ale sale poate n-au mai reușit să o facă în același mod. De multe ori, anumite lucrări au nevoie de interpreți geniali la rândul lor care să le pună în valoare. Dar concertul lui Bruch a trecut deja testul timpului, se cântă de foarte multe ori și-n anii de școală pentru că, evident, e un concert din categoria celor romantice, mult mai ușor din punct de vedere tehnic față de Mendelssohn și de aceea e o alegere populară printre elevi. Și, cred eu, faptul că se cântă atât de des, mai ales în școală, reprezintă o provocare pentru soliștii absolvenți de conservator ș.a.m.d., pentru că preiei practic o lucrare pe care sigur că aproape că o simți tocită un pic de atâta cântat, așa cum ește pe o cărare de munte care ți se pare foarte periculoasă și când ajungi acolo ți se pare că pietrele sunt deja tocite de câte mâini s-au agățat de ele... și tu trebuie să o cânți cu aceeași prospețime, cu aceeași bucurie cu care a cântat-o poate cel care a făcut prima audiție absolută.

O dată, îți lași deoparte toate ideile preconcepute - așa se face, așa nu se face, asta-i tradiția... doamne, ce urăsc acest cuvânt! Asta este tradiția! Când întâlnești câteodată o idee din asta total ilogică pentru o piesă... asta este tradiția, chiar dacă compozitorul nu a scris un ritardando aici, tradiția este aici să se facă un ritardando. Dar poate compozitorul nu voia ritardando acolo! Deci, trebuie să lași deoparte, să ștergi cu buretele tot ce a fost înainte și, pur și simplu, să vezi cu niște ochi noi lucrarea pe care o ai în față, ca să poți să spui ceva al tău pertinent și personal, nu să faci o ciorbiță, o tocăniță din toate interpretările care au fost mai înainte. Sigur, este foarte util. Acum să nu înțelegeți greșit, e foarte util să și asculți ce s-a cântat înainte. Mai ales când e o lucrare pe care nu o cunoști, e bine să vezi care este dialogul cu orchestra, care sunt energiile, care sunt masele sonore care se pun în mișcare acolo. Dar, la un moment dat, trebuie închis acel buton pentru a putea să-ți auzi vocea ta proprie. Pentru că altfel, și mai ales la vârste mici, e foarte ușor să te entuziasmezi în fața unei interpretări care-ți place foarte mult și s-o copiezi. Sigur, ai deja rezolvate toate temele, trebuie doar cumva să te pui în pantofii altuia, dar cel mai interesant în muzică este când te pui în proprii tăi pantofi, de fapt, când îți croiești tu proprii tăi pantofi. Asta este provocarea! Să începi să iei tu propriile tale decizii - bune sau rele, mai puțin important - dar să îți dai tu un drum al tău. Câteodată și eu făceam greșeala asta. Mergeam la profesorul meu, maestrul Ștefan Gheorghiu, și îi ziceam "Uitați, aici fac glissando ăsta așa pentru că așa l-am auzit pe Heifetz!" Și nu era bine. Nu, că dacă nu simțeai că asta este ceea ce simți tu atunci, nu te apuci să copiezi sau te apuci să faci decupaje. Sunt etape probabil, etape pe care trebuie parcurse și depășite de fiecare dintre noi.