Pe 25 decembrie 1989, în plină revoluție, la Conservatorul din București are loc o ședință a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor. Luările de cuvânt sunt de tot felul: unele mai mânioase și vituperante, altele mai împăciuitoare și generoase. Se instalează o nouă conducere, legitimată de votul post-revoluționar al membrilor, Pascal Bentoiu, președinte, Adrian Iorgulescu și Cornel Țăranu - vicepreședinți, care ia inițiativa înființării unui festival de muzică contemporană la București, în 1991. Director artistic va fi numit compozitorul Ștefan Niculescu, iar festivalul se va numi, de atunci, Săptămâna internațională a Muzicii Noi, iar co-organizatori vor fi Ministerul Culturii, Societatea Română de Radio și Conservatorul din București.

Există câteva trăsături esențiale ale acestei perioade: reînnodarea relațiilor cu muzicienii din diaspora, care sunt invitați la București și li se vor cânta lucrările. Apoi, apariția unor ansambluri de muzică nouă în toată țara. De asemenea, izbucnirea cu forță a unui filon al componisticii feminine, filon existent deja, dar alimentat acum cu noi nume.

În perioada de aderare a României la NATO și la Uniunea Europeană s-au scris foarte multe compoziții. Circulația liberă a persoanelor în spațiul european, fără vize și controale, dar și ascensiunea Internetului și a telefoniei mobile a condus întreaga societate românească către o deschidere informațională fără precedent, iar muzica nu face excepție. În acest sens, bilanțul lucrărilor importante, seminale, este unul impresionant.