Doamnă Silvia Marcovici, în seria Beautiful Minds, încercăm să intrăm în mintea dumneaei și să aflăm cum se explică pentru ce care, poate, vor să-i calce pe urme, o carieră, o evoluție de succes la nivel de primă linie internațională, practicând o meserie care, trebuie să spunem de la început, se mănâncă cu mult efort și poate nu întotdeauna oferă satisfacții pe care le oferă de exemplu, sportul. Știm că sunteți o câștigătoare de concursuri internaționale. Plecăm de la această conjunctură de față, sunteți și membru în juriul ediției din 2022. În 1970 ați câștigat concursul Enescu. Puneți în oglindă aceste două experiențe? S-a schimbat ceva de atunci?

În primul rând vorbiți de mind. Dacă ar trebui să intru în mind-ul meu, povestea ar fi foarte lungă, pentru că o cheie a succesului nu există ca să deschizi un sertar care se numește succes. Fiecare aspiră la această cheie, fiecare are destinul lui. Un exemplu nu se poate compara cu celălalt, un talent nu se poate compara cu un alt talent. Există talente enorme care nu reușesc, există talente mai puțin mari care reușesc, nimeni încă nu știe de ce nu au reușit sau de ce au reușit. Ceea ce este sigur este îndrumarea, cultura muzicală pe care o primești. Din punctul acesta de vedere eu mă consider un om foarte norocos, pentru că am avut de mică profesori care mi-au dat o bază tehnică și interpretativă de mare nivel, pe care eu astăzi, practic, nu o mai văd nicăieri.

Aș sublinia faptul că v-ați născut la Bacău. Ați studiat acolo, la Bacău, erau profesori competenți, suficient de competenți?

M-am născut la Bacău. A venit un profesor de la București, pe care l-am găzduit la mine acasă, pentru că părinții nu aveau posibilitatea să-mi plătească lecții și atunci contra găzduirii îmi dădea lecții în fiecare zi. După aceea am venit la București. Cu el am lucrat doi-trei ani de tehnică pură și ordine, ordine în părțile arcușului, în intonație, în mâna stângă, în concepția mea. Când faci un edificiu pui o bază, un beton înainte. El a fost betonul pus

Despre cine vorbim?

Despre Coffler, care din păcate, nu mai este printre noi de mult timp. După aceea am lucrat la Școala de muzică nr. 2 din București cu Iftinchi și puțin cu Avakian, care au profesori intermediari, foarte plăcuți și foarte utili, dar al doilea pilon din viața mea și cel mai important aș putea să spun, de la care am învățat tot a fost Ștefan Gheorghiu. După părerea mea, un profesor ca Ștefan Gheorghiu, în ziua de azi, nu există. În orice caz, în România nu există. Poate există un alt profesor care este genial, este Magdalena Ursu, care este profesoara lui Ștefan Aprodu, care a intrat acum în finală. Este o profesoară extraordinară, desăvârșită. Dar cum nu a fost profesoara mea, nu pot să spun din experiența mea, pot să spun din ce văd că face cu studenții. Și Ștefan Gheorghiu, pentru mine este ca tatăl meu spiritual, adică nu există zi în care eu dau o lecție la un student și să nu mă gândesc ce ar fi spus Ștefan în locul meu. Este ca un fel de obsesie și este un fel de stea care mă protejează. Este absolut fantastic.

Am avut ocazia să stau de vorbă și cu Angele Dubeau, o muziciană canadiană, care a studiat la Conservator și care de asemenea era entuziasmată de maestrul Gheorghiu. Știm că era o persoană foarte cultă muzical, cu deschidere și care cultiva personalitatea în fiecare student, niciunul nu seamănă cu celălalt.

Exact. Filosofia lui Ștefan care era geniul lui este că nu încerca să facă pe fiecare să cânte à la Ștefan Gheorghiu, ci lăsa personalitatea și caracteristicile fiecărui violonist, dar în același timp le șlefuia, adică el vedea diamantul brut și-l șlefuia și făcea în așa fel, încât să poată să cânte la vioară și să poată să cânte corect pe oricine. După aceea, în funcție de talentul violonistului, ajungea mai mult sau mai puțin.

Menuhin avea o definiție care mie mi se pare, pe cât de poetică, pe atât de exactă în privința condiției unui solist. Spunea despre violonist că este acea ființă peculiar, în engleză, stranie, ciudată, pe jumătate tigru, pe jumătate poet. Ești practic într-o arenă tot timpul, atunci când apari în fața publicului, ești sfâșiat la prima greșeală, fără milă.

E puțin simplu, rezumat, pentru că el vorbea de posibilitățile de a te prezenta pe scenă, într-un mod ideal, ceea ce este puțin utopic. Bineînțeles, combinațiile de care vorbeam, talentul, munca, inteligența este dozajul de metrise, care înseamă stăpânire, dozajul de metrise pe care îl ai pe scenă și anume este bine să ai emoții, dar emoțiile trebuie să ajungă la un punct în care să ridice, adrenalina trebuie să fie pozitivă, ori este un punct în care adrenalina devine negativă și atunci nu mai ești mare artist. Este foarte delicat ca să vorbesc despre muzicianul perfect pe scenă.

Poți fi pregătit mental pentru situația aceasta? Este de dorit să existe o asemenea pregătire mentală?

Bine, este și talentul de care vorbeam, ieși pe scenă și te decizi să te dezbraci complet, fără nici un fel de reținere și transmiți mesajul pe care îl ai de transmis, dar este și o continuă muncă, este o psihanaliză pe care o faci tu însuți pentru tine. Unii sunt capabili, unii nu sunt capabili și în același timp chiar tu poți să fii capabil, dar uneori să greșești. Fiecare concert, fiecare reprezentație este o concentrare, este o tensiune, este o pregătire psihologică.