Violonistul cântă joi, 7 septembrie, de la ora 17.00, la Ateneul Român, Concertul pentru vioară şi orchestră de Brahms, alături de Filarmonica Cehă, dirijor Cristian Măcelaru.

Reveniţi la Festivalul Enescu; v-am ascultat concertul pe care l-aţi dirijat în 2011 la Bucureşti. Care sunt amintirile din prezenţele dumneavoastră anterioare la Festivalul Enescu?

Am amintiri foarte frumoase despre public; îmi aduc aminte foarte bine de intensitatea cu care publicul asculta; am simţit că muzica este importantă pentru oamenii care au venit la concert. Da, am amintiri frumoase de la Bucureşti.

Credeţi că publicul de la Bucureşti e diferit de publicurile din alte ţări?

Cred că publicul este diferit în fiecare seară, aceiaşi oameni ar alcătui un public diferit în două seri succesive, depinzând de ce au mâncat şi cât de mult au dormit. Însă publicul de la Bucureşti mi s-a părut educat, impresionabil şi foarte cald.

Cântaţi la vioară, dar şi dirijaţi. De ce aţi ales să şi dirijaţi?

Este foarte simplu: iubesc muzica. Aşa că uneori cânt la vioară, alteori, dirijez. Nu este nicio separare pentru mine între cele două, sunt tot muzică. Mi se pare ceva mai dificil de cântat la vioară, pentru există aspecte tehnice de stăpânit, dar plăcerea şi dragostea pe care le am pentru muzică sunt aceleaşi în ambele domenii.

De câţi ani dirijaţi?

12 ani, cred, poate chiar mai mult. De mult timp, în orice caz.

Aţi mai colaborat până acum cu Filarmonica Cehă?

Da. I-am dirijat de mai multe ori. Este o orchestră minunată, am o mare admiraţie pentru ei, au acel minunat sunet central-european care mie îmi place foarte mult; admir şi modul în care fac muzică, ce-mi spune foarte multe. Am fost la Praga ultima dată în mai, am avut nişte concerte minunate cu regretatul Jiri Belohlavek; am nişte amintiri foarte frumoase despre acel început de mai, cu festivalul Primăvara de la Praga. Da, o orchestră magnifică, mă bucur că îi revăd.

Vorbeaţi despre acel sunet central-european. Cum aţi descrie acest sunet?

Pentru mine, este vorba despre Viena, Dresda, ceva din Polonia, sigur, Cehia şi Slovacia, Ungaria, într-un fel, chiar şi la România, deşi în cazul României, există influenţe venind din şcoala sovietică şi din Balcani. Fiecare loc geografic poartă influenţe venind din puncte diferite.

Cum v-aţi descrie propriul sunet de violonist din această perspectivă?

Este greu de spus. Este greu să vorbesc despre mine, pentru că nu pot să mă văd dinafară. Ceea ce încerc să obţin, este să creez senzaţia că vioara cântă ca o voce umană. Să nu uităm că vioara este un instrument care poate şi trebuie să imite vocea umană, aşa că discursul trebuie să aibă o anumită calitate, indiferent de problemele tehnice pe care le pune o partitură. Şi sper că şi reuşesc să realizez asta.

Îl cunoaşteţi pe Cristian Măcelaru, dirijorul care-l va înlocui pe Jiri Belohlavek?

Da, am lucrat împreună în urmă cu un an, cred. Este român, sigur! Este un minunat tânăr dirijor. Am lucrat împreună Concertul de Brahms în Statele Unite ale Americii şi mi-a plăcut foarte mult. Am fost foarte întristat de dispariţia lui Jiri Belohlavek, dar cred că Cristian este un foarte bun înlocuitor.

Cântaţi la Bucureşti Concertul deBrahms, una dintre cele mai cunoscute şi des interpretate partituri pentru vioară şi orchestră? Care este conceptul dumneavoastră de interpretare şi ce este important când cânţi o partitură atât de des abordată în trecut de alţi violonişti?

Mie mi se pare irelevant că şi alţii au mai înregistrat şi cântat această lucrare. De fiecare dată când este cântată, este readusă din nou la viaţă şi practic, doar în acel moment contează, când este cântată. Fiecare nouă interpretare practic şterge interpretările anterioare. Nu prea cred în concepte de interpretare, părerea mea e că odată ce ai înţeles structura, mesajul, graniţele muzicii, ai libertatea de a fi luat şi purtat în oricare direcţie te poartă muzica. Poate conceptul este tocmai că eşti mereu în căutare şi sper să se creeze acea simbioză între solist, orchestră şi dirijor care cucereşte publicul.

Deci nu simţiţi presiunea de a cânta un concert atât de des cântat şi de alţii?

Nu.

Înseamnă că sunteţi norocos.

Nu are de-a face cu cine cântă; eu simt o enormă responsabilitate în general când cânt muzică. Nu simt nevoia să mă compar cu alţi violonişti care au cântat aceeaşi lucrare, acest lucru este irelevant. Ceea ce este relevant, este faptul că suntem în faţa uneia dintre cele mai mari realizări ale omenirii - şi nu vorbesc aici despre realizări ştiinţifice sau tehnologice - ci de ceea ce omenirea a produs ca valoare. Cred că muzica clasică este una dintre cele mai importante realizări umane, pentru că este dependentă de oameni ca mine, de interpreţi care să urce pe scenă şi să o trezească la viaţă. Simt o enormă responsabilitate, ca un custode care trebuie să vegheze asupra valorilor care i-au fost încredinţate. Cum fac asta, în comparaţie cu alţi oameni, este absolut irelevant.

După ce aţi început să dirijaţi, modul în care interpretaţi un concert pentru vioară şi orchestră, ca solist, s-a schimbat?

Foarte mult. Pentru că dirijatul te obligă să asculţi toate vocile din discursul muzical, nu numai linia melodică principală. Nu mai este vorba doar despre un instrument solist cu acompaniament de orchestră. Dirijatul te învaţă acest lucru; dirijorul nu poate ignora niciuna dintre vocile din discursul muzical. Cu siguranţă, studiul dirijatului mi-a adus posibilitatea de asculta mai mult; iar acest lucru este foarte important, pentru că abia după ce ai înţeles discursul muzical construit prin alăturarea tuturor vocilor, trebuie să încerci să fii natural, simplu; dar pentru aceasta, îţi trebuie multă educaţie, studiu şi în cele din urmă, înţelepciune şi chiar eliberare de tot ceea ce ştiai, dacă pot spune: ştii toate detaliile până în cel mai mic amănunt, dar trebuie dincolo de aceasta, să-ţi laşi loc pentru a experimenta. Acesta este scopul final: muzica nu se face, ci este şi a realiza acest lucru este foarte dificil. Ai nevoie de o viaţă pentru asta; de aceea muzicienii caută mereu şi de aceea rămân interesanţi şi la 80 ani. Mulţi dirijori continuă să cerceteze şi la 80 ani. Dacă ar fi să spun un ţel propriu, acesta este: să fiu în stare să continui munca.

Deci, să înţeleg că aceasta ar fi perfecţiunea pentru dumneavoastră?

Nu neapărat, mai curând, despre ce vorbeşte muzica şi despre responsabilitatea pe care o avem, aceea de a comunica esenţa muzicii. Şi ca să înţelegi esenţa muzicii trebuie să cânţi suficient de bine ca să nu mai ai probleme tehnice.

Pe ce instrument veţi cânta la Bucureşti, pe vioara Guarneri del Gesu?

Da, aşa, din păcate, nu am în proprietate această vioară. Cânt pe ea de 10 ani. Este un instrument minunat care i-a aparţinut lui Fritz Kreisler; sunt foarte fericit că folosesc acest instrument.

Sunteţi implicat în proiecte educaţionale. De ce aţi ales lucrul acesta?

În primul rând, îmi pasă de lume în general. Şi îmi pasă de muzica clasică, în sensul că mi-aş dori ca ea să fie cântată peste tot în lume, dacă se poate. Însă ceea ce putem face fiecare este să ne facem treaba la locul nostru. Nu învăţ copii mici să cânte la vioară, ci organizez un concurs pentru violonişti de elită, concursul Carl Nielsen, care caută viitoarele cele mai mari talente. Şi încerc să-i atrag pe tinerii violonişti danezi. Sigur, la concursul Carl Nielsen vin talente din întreaga lume; eu am organizat însă şi o orchestră de tineret cu muzicieni danezi, pe care am dirijat-o şi cu care am lucrat cu multe luni înainte de concertele din cadrul competiţiei şi cu care continui să lucrez şi acum. Aşa că acum avem o orchestră de tineret capabilă să cânte cu un dirijor mare în deschiderea concursului Carl Nielsen. Aşa că această latură educativă este foarte importantă pentru concursul Carl Nielsen. Doresc să mă implic; când ai ajuns la o anumită vârstă, nu că sunt atât de bătrân la 42 ani, începe să-ţi pese de ceea ce se va întâmpla după tine, îţi cauţi locul în lume, îţi pasă de ce se întâmplă în general în lume. Mi-ar plăcea să încerc să fac lucrurile să meargă mai bine, într-o lume plină de provocări.

Care sunt provocările despre care vorbiţi?

De unde vor veni banii: în Europa de vest şi în Statele Unite ale Americii se taie din bugete, orchestrele se închid. Altă provocare este să te asiguri că oamenii ştiu despre muzica clasică atât cât este posibil într-o lume în care sunt atât de multe alte oferte de divertisment, venind inclusiv din zona social-media, prin tehnologia care există acum. Cred că este necesar pentru cei care se ocupă cu muzica clasică să nu se aştepte ca publicul să vină la ei, ci că ei - orchestre, concursuri -, merg către public şi le aduc muzica. Sunt convins de puterea magică a muzicii clasice şi de capacitatea ei de a emoţiona; nu poţi să asculţi şi să rămâi rece. Aşa că oricine ascultă măcar o dată muzica clasică va fi în favoarea susţinerii muzicii clasice, a artelor, în general.

Deci, de fapt, percepţia publicului asupra muzicii clasice este o problemă de educaţie?

Absolut. Într-adevăr, este o problemă legată de educaţie. Problema în multe ţări din vest, nu ştiu exact cum este în România, este că muzica nu mai este parte a sistemului de educaţie generală. Asta înseamnă că nişte oameni trebuie să facă un pas în faţă şi să suplinească prin forţele proprii această lipsă din sistemul educaţional: mă refer aici la ONG-uri, orchestre, concursuri. Trebuie să ne creăm propria noastră platformă de educaţie muzicală. Cred că deja a fost pierdută o întreagă generaţie, care-i include şi pe politicienii din acea generaţie; trebuie să ne asigurăm că nu mai pierdem încă o generaţie. Trebuie să ne asigurăm că această nouă generaţie este atinsă de muzică. Nu cred că este suficient să urci copiii într-un autobuz şi să-i duci o dată pe an să vadă repetiţia unei orchestre, trebuie ca cei mici să participe activ. Odată ce asculţi o orchestră mare cântând, dacă faci parte dintr-un cor, cu siguranţă nu vei mai fi acelaşi după aceea.

Ce vă motivează să mergeţi mai departe, în fiecare zi?

Exact aceasta, faptul că nu fac încă suficient de mult pentru muzică. Pentru mine muzica este perfecţiune - o simfonie, o sonată de Beethoven - aceasta este perfecţiunea. Odată ce interpretăm o lucrare - adică o aducem de la stare metafizică la una fizică, lucrarea este supusă distorsionărilor, limitărilor interpretului, deci nu ne putem aştepta ca vreodată să ajungem la interpretarea perfectă, dar putem încerca. Acesta este cel mai satisfăcător lucru pe care-l cunosc: să încerci să atingi perfecţiunea în interpretare.

Câte ore studiaţi pe zi?

E foarte diferit de la o zi la alta. Nu mai studiez aşa cum obişnuiam să o fac. Exersez cât am nevoie să o fac. Când am nevoie să mă pun în formă, studiez câteva ore ca să-mi recapăt forma, alteori e nevoie să studiez mai mult pentru un eveniment important. Ca regulă, e nevoie să studiezi mai mult în tinereţe, ca să poţi stăpâni meşteşugul interpretării - fie că e vorba de vioară, fie de dirijat -; în felul acesta, mai târziu, ştii cu siguranţă ce să faci ca să revii repede în formă.

Aveţi proiecte referitoare la CD-uri noi?

Da, sunt chiar în mijlocul înregistrării tuturor concertelor de Mozart, eu fiind solist şi dirijor al Orchestrei Simfonice din Londra. Prima parte a integralei ar trebui să apară, sper, în primăvara viitoare, în 2018, pentru că am înregistrat 3 concerte şi urmează să le înregistrez pe următoarele 2. Da, e un proiect foarte interesant.

Aveţi un mesaj pentru publicul din România?

Sunt foarte bucuros că mă întorc, de-abia aştept; mi-aduc aminte de nişte mese grozave şi nişte oameni minunaţi pe care i-am cunoscut. Sunt fericit să revin şi să cânt cu Filarmonica Cehă.