Violonistul Vadim Repin este solistul concertului de marţi, 5 septembrie, de la Sala Mare a Palatului şi va cânta alături de Orchestra Naţională Rusă condusă de Horia Andreescu

Maestre Vadim Repin, ne bucurăm să vă putem asculta din nou la Bucureşti, în Festivalul Enescu.

Am fost de mai multe ori la Bucureşti şi de fiecare dată am avut experienţe foarte frumoase. Publicul este minunat, iar Festivalul Enescu este unul dintre cele mai frumoase evenimente de gen din Europa. De fiecare dată aştept cu nerăbdare să mă întorc la Bucureşti.

Legendarul violonist Yehudi Menuhin a spus "Vadim Repin este pur şi simplu cel mai bun violinist din câţi am avut prilejul să ascult vreodată". Din punctul dumneavoastră de vedere, ce înseamnă să ajungi la perfecţiune în interpretarea muzicală?

Am fost privilegiat să-l cunosc pe Yehudi Menuhin şi am petrecut mult timp împreună, călătorind şi concertând, ceea ce pentru mine a fost o adevărată şcoală a vieţii, pe lângă experienţa muzicală extraordinară. A fost foarte amabil din partea lui Menuhin să spună aceste cuvinte la adresa mea, care m-au onorat şi m-au făcut fericit. Însă perfecţiunea în muzică este dificil chiar şi de descris!

Profesorul care v-a format a fost celebrul Zakhar Bron. Vă mai întâlniţi? Mai discutaţi cu domnia sa probleme muzicale?

Nu ne întâlnim foarte des, dar ne vedem regulat. Anul acesta, a sărbătorit o vârstă rotundă. Suntem în legătură şi ne vedem de câteva ori pe an, însă nu vorbim despre muzică, ci despre viaţa de zi cu zi.

Sunteţi născut la Novosibirsk, la fel ca şi Maxim Vengerov şi amândoi aţi studiat cu Zakhar Bron. Ce fel de relaţie aveţi cu colegul dumneavoastră?

Suntem aproape de aceeaşi vârstă, am avut acelaşi profesor, facem parte din aceeaşi familie muzicală.

Aţi început să cântaţi la vioară de la vârsta de 5 ani. Care a fost persoana care v-a îndrumat către acest instrument?

Vioara a apărut în viaţa mea întâmplător. Mama mea, care nu este muziciană, m-a înscris la şcoala de muzică, vioara era singurul instrument disponibil, pentru că nu era foarte populară. Aveau locuri libere pentru copii, aşa că în aceste împrejurări am fost înscris la vioară, pentru a nu pierde un an de studiu. A devenit imediat jucăria mea favorită; aveam multe jucării muzicale, o rugam pe mama să-mi cumpere, dar vioara era atât de complicată, de neobişnuită şi de diferită faţă de tot ceea ce văzusem anterior, încât mi-a captat întreaga atenţie şi a devenit cu adevărat instrumentul meu preferat.

La 14 ani aţi debutat la Tokio, Munchen, Berlin, Helsinki, iar un an mai târziu la New York. Cum a fost posibil? Eraţi un copil. Care a fost şansa care v-a ajutat să deveniţi cunoscut? Concursul Wieniawski? Sau altceva ori altcineva?

În cazul meu a fost vorba despre concurs, pentru că geografic eram atât de departe de scena internaţională încât era pentru mine singura modalitate de a fi observat. După Concursul Wieniawski, am cântat de mai multe ori în Moscova, în diferite săli. Zakhar Bron a fost foarte activ şi a încercat să organizeze pentru noi tot felul de apariţii, pentru că viziunea lui cu privire la studiul muzicii era că studenţii trebuiau să fie mereu pe scenă, pentru a câştiga experienţă şi a învăţa mereu piese noi.

Aţi cântat vreodată într-o orchestră?

Nu, nici măcar o dată.

În schimb cântaţi, ca solist, cu multe orchestre. De asemenea, cred că între colaborările pe care le aveţi, Orchestra Naţională Rusă ocupă un loc special. Ce ne puteţi spune despre apariţiile anterioare împreună cu aceşti muzicieni?

Este una dintre cele mai bune orchestre din Rusia contemporană, iar maestrul Mihail Pletniov este o figură reprezentativă a vieţii muzicale, ca pianist şi ulterior şi ca dirijor. Felul lui de a gândi şi de simţi muzica este unic şi am avut privilegiul de a cânta cu el, ca pianist, în formaţii de muzică de cameră, şi este un artist uriaş. Fiecare întâlnire cu el este pentru mine un moment special.

La 17 ani aţi devenit cel mai tânăr câştigător din istoria Concursului Regina Elisabeta de la Bruxelles. Vă mai amintiţi cine a fost în juriu atunci?

Desigur. Au fost mulţi interpreţi şi profesori importanţi. Ruggero Ricci, Yehudi Menuhin, Igor Oistrah şi mulţi alţii.

Când aţi devenit cetăţean belgian?

Cu mulţi, mulţi ani în urmă. A fost un ajutor imens din partea Lordului Yehudi Menuhin care m-a prezentat Maiestăţii sale, Regina Fabiola. Pentru mine era foarte dificil în acea vreme să obţin documentele de călătorie, vizele, îmi era imposibil să călătoresc. Am conceput o scrisoare prin care ceream cetăţenia belgiană, pentru a obţine libertatea de a călători. Acum este mult mai simplu, dar la vremea aceea era aproape imposibil să călătoreşti ca artist cu o carieră internaţională. Bineînţeles că istoria mea de câştigător al Concursului Regina Elisabeta şi faptul că am apărut pe multe scene din Belgia, probabil în toate oraşele, mă face să mă simt acasă în această ţară şi să fiu foarte fericit la Bruxelles.

Călătoriţi mult. Unde vă simţiţi acasă? În Rusia, Belgia, Elveţia sau Germania?

Este dificil de spus. Sunt un artist internaţional, mă simt bine în multe locuri de pe diferite continente, înconjurat de diverse culturi. Am sentimentul că sunt acasă atunci când sunt încojurat de familia mea, care este ca un magnet pentru mine. Soţia mea este zilele acestea în Italia, aşa că mi-aş dori mai mult decât orice să fiu acolo, aşa că acasă pentru mine este locul în care se află familia mea.

De-a lungul carierei, aţi colaborat cu mari dirijori. Care este pentru dumneavoastră portretul dirijorului perfect?

E dificil de spus, pentru că dirijatul este o profesie foarte complicată. Într-un fel, trebuie să te naşti dirijor. Există dirijori care mai degrabă sunt un fel de acompaniatori pentru solişti. Alţii îşi urmăresc propria concepţie asupra muzicii. Pentru mine, dirijorul perfect ar fi undeva la mijloc, capabil să creeze un dialog muzical pe scenă.

Colegii dumneavoastră Maxim Vengerov, Nikolai Znaider au devenit cu timpul dirijori. Aţi schimba vreodată arcuşul cu bagheta de dirijor?

E o întrebare dificilă. Orice muzician îşi doreşte să devină dirijor, pentru că orchestra este probabil instrumentul perfect. Respect dirijatul foarte mult, şi deşi nu o fac public, există această idee undeva în mintea mea. Când studiez concertele, încerc să gândesc ca un dirijor, încercând să învăţ partitura la fel cum ar face-o un şef de orchestră.

În 2010, la Londra, aţi cântat în premieră Concertul pentru vioară de James Mac Millan, o partitură care vă este dedicată. După primă audiţie, un critic a scris: "Atâta timp cât vor exista violonişti de calibrul lui Repin, lucrarea va continua să existe în repertoriul de concert". Cât de legat vă simţiţi de această partitură şi cum s-a derulat colaborarea dumneavoastră cu compozitorul James Mac Millan?

A fost un moment foarte special atunci când am lucrat piesa împreună, doar noi doi, cerându-mi să fac anumite schimbări, dacă le consider necesare. Nu am putut găsi nimic cu care să nu fiu de acord în partitură. Este un concert foarte provocator, foarte frumos, pe care James Mac Millan mi l-a dedicat şi este o partitură deosebit de importantă pentru mine.

Ce proiecte discografice aveţi în derulare?

În sfârşit a ieşit pe piaţă înregistrarea mea cu Concertul de Mac Millan. A durat mai mult decât mă aşteptam, însă sunt foarte fericit că este acum pe piaţă. Iar următorul meu CD va cuprinde, probabil, un concert clasic.