Agenda directorului artistic al Festivalului Enescu este plină; după opera Wozzeck prezentată în această vară la Festivalul de la Salzburg, a urmat întâlnirea cu Oedipul enescian, prezentat la București în 2 septembrie și apoi la Londra în 23 septembrie. Am avut doar câteva minute pentru acest interviu, realizat în pauza dintre două (lungi) repetiții la Londra cu opera lui George Enescu.

Cum ați caracteriza Festivalul George Enescu în contextul altor mari festivaluri de muzică clasică din lume?

Festivalul Enescu este cu siguranță unul dintre cele mai importante festivaluri în Europa, aș spune alături de Festivalul de la Edinburgh și de BBC Proms. Există desigur și alte festivaluri, precum Aix-en-Provence sau Salzburg, care includ și alte arte, dar când vorbim despre muzica clasică, Festivalul Enescu stă alături de cele pe care le-am numit, la care adaug Primăvara la Praga sau Nopți albe din Sankt Petersburg. Este, într-adevăr, unul dintre cele mai importante festivaluri pe care le avem acum în lume.

Știm că ideea Forumului Internațional al Compozitorilor Contemporani vă aparține. De ce considerați importantă susținerea și promovarea muzicii contemporane?

Pentru că fără ea, nu există viitorul muzicii. Neexistând prezent, nu poate exista viitor. Sunt convins că dacă ne limităm la moștenirea clasică, vom pierde drumul spre noul public și spre creatorii de mâine. Trebuie să începem prin a susține compozitorii prezentului și să facem ca muzica lor să fie prezentată și să devină cunoscută la fel cum este cea clasică. Desigur că nu putem garanta că fiecare lucrare cântată va deveni cunoscută. Nu vom putea ști decât după 10-15 ani de la prima audiție. Iar dacă lucrarea supraviețuiește în cadrul repertoriului, atunci a reușit. Trebuie să ne asigurăm că o creație primește o șansă. Cred că trebuie de asemenea să sporim conștientizarea muzicienilor și a publicului asupra faptului că muzica contemporană este o parte vitală a ceea ce numim lumea muzicii clasice și nu un fel de activitate periferică. Cea mai importantă este muzica scrisă azi. Așa era în vremea lui Haydn și Mozart, la fel în cea a lui Verdi, Wagner, Ceaikovski și în vremea lui Mahler. Din păcate astăzi nu mai este deloc așa și ține de noi, cei din lumea muzicii clasice, să ne asigurăm că muzica de azi primește la fel de multă atenție ca aceea din secolele trecute.

Vă rog să vorbim și despre muzica lui George Enescu. Care este poziția lui printre compozitorii importanți ai secolului 20?

Este foarte dificil să clasificăm importanța în secolul 20, există numeroase direcții stilistice. Este recunoscut faptul că Igor Stravinski sau Claude Debussy, născuți în secolul 19 dar activi în secolul 20, Debussy la început, Stravinski până aproape un ultimul sfert al secolului, apoi Schönberg, Weber, Berg, Bartok, unii i-ar include şi pe Prokofiev şi Şostakovici, alţii ar protesta vehement cu privire la includerea ultimilor doi compozitori în categoria celor mai importanţi, spre exemplu Pierre Boulez. Apoi nu ar trebui să îi uităm pe Messiaen, pe compozitorii de după cel de-al doilea război mondial. Aşa că este într-adevăr dificil a spune cine au fost cei mai importanţi sau influenţi. Ce aş spune este că Enescu ocupă un loc special printre compozitorii de secol 20, similar cu cel al lui Szymanowski, Suk şi Martinu, dar şi aproape de minunatul compozitor austriac Alexander Zemlinski. Pentru mine, Enescu are o poziţie singulară, este unic, a creat un stil muzical care îi aparţine doar lui, care nu a condus la o continuitate. El a fost începutul, centrul şi finele acestui stil muzical, o fuziune de influenţe – din şcoala franceză dar şi cea romantică germană. Are mai multe filoane de pornire, dar a reuşit să le îmbine într-un stil componistic cu totul personal, în acelaşi timp modern şi tradiţional, cu inovaţie dar şi păstrare a valorilor tradiţionale, a muzicii populare. A fost cu siguranţă un romantic în vremea în care romantismul devenea demodat, a fost cu certitudine înaintea timpului său în unele dintre creaţiile sale, precum Oedipe. În acelaşi timp s-a situat în afara timpului şi spaţiului. Când cântăm Oedipe acum, uneori este greu a spune dacă este o compoziţie din secolul 19, 20 sau poate 21, are toate elemente. Pentru mine, cel mai important aspect în ceea ce îl priveşte pe Enescu - compozitorul, este faptul că a reuşit să găsească, să dezvolte şi să concluzioneze un limbaj muzical foarte, foarte personal, aceasta într-un timp în care în jurul lui existau atât de multe influenţe posibile, de la toţi compozitorii pe care îi cunoscuse şi îi întâlnise. Cu toate acestea, muzica este a lui şi a nimănui altcuiva. Aceasta este pentru mine marea valoare a muzicii lui Enescu.

„Oedipe, cea mai importantă creaţie enesciană”. Sunteţi de acord? Care este părerea dvs. despre această operă?

Este greu să pui etichete. Cred că Simfoniile a 2-a şi a 3-a sunt la fel de importante în dezvoltarea compozitorului, la fel şi creaţiile târzii, precum Simfonia de cameră, dar ele reprezintă o altă latură stilistică. Ceea ce este clar este faptul că Oedipe este opus magnum, principala compoziţie, cea pe care a scris-o aproape jumătate din viaţă, care sintetizează multe dintre aspiraţiile sale personale şi artistice. Omul Enescu, filosoful Enescu şi artistul Enescu ajung în această creaţie la împlinirea totală. Pe de altă parte, sunt trist pentru că Enescu ne-a lăsat o singură operă, că nu s-a lansat într-un alt proiect în acest gen. La fel, este păcat că nu a finalizat Simfoniile a 4-a şi a 5-a, pentru că sunt de părere că intenţiile sale mergeau mai departe de cele două lucrări simfonice anterioare. Ar fi fost minunat să avem o a doua operă enesciană şi alte simfonii. Dar avem Oedipe, o creaţie minunată şi foarte greu de montat din punct de vedere teatral. Cred că muzica naşte o puternică atmosferă, uneori foarte dramatică. Dar adesea intervin şi dimensiuni epice care îmi amintesc de Wagner la maturitate, de Parsifal, spre exemplu. Staticul evoluţiei dramaturgiei împiedică teatrele să o transforme într-o montare captivantă pentru public, aşa că nu sunt suprins că această operă nu a fost cântată frecvent în trecut, dar am un sentiment că odată cu schimbarea esteticii din teatrul de operă modern, cu sporirea componentei vizuale, este cu siguranţă posibil ca Oedipe să primească montarea ei de referinţă. Sunt convins că în următorii doi ani veţi vedea mai multe montări de Oedipe în întreaga lume. Am avut anul trecut o producţie de mare succes la Covent Garden din Londra, acum câţiva ani a fost o altă producţie la Viena, iar eu intenţionez să aduc această operă în teatrele importante cu care lucrez. Nu ştiu dacă va fi München, Paris, Dresda, Metropolitan din New York sau poate Teatrul Bolşoi din Moscova, dar doresc să arăt această operă mai mult lumii. Îmi dau seamă însă acum, după această scurtă dar foarte intensă perioadă de studiu a partiturii alături de London Philharmonic şi soliştii, că este o lucrare cu provocări extraordinare, atât pentru cântăreţi cât şi pentru orchestră. Nu este o creaţie uşoară şi nu poate fi tratată cu superficialitate, necesită solişti de top.

Îi avem acum la Bucureşti?

Sunt absolut sigur că da.

Ştim că aţi pătruns până în cele mai mici detalii ale partiturii operei. Ce aspecte v-au frapat?

Pot să vă spun că studiul nu a fost deloc uşor, pentru că, din păcate, după toţi aceşti ani, nu există o partitură tipărită. Există doar scrisă de mână de un copist al lui Enescu, în anii 20, în Franţa şi un manuscris al lui Enescu, de asemenea greu de descifrat. Aşa cum ştiţi, Enescu a fost în primul rând un mare interpret, nu doar violonist, ci dirijor, pianist, cânta şi la alte instrumente. Aşa că partitura este plină de foarte meticuloase şi detaliate remarci, indicaţii şi solicitări pentru interpreţi, uneori chiar pentru un anume instrumentist din orchestră sau pentru un corist. Aşa că nu este vorba doar de note muzicale şi text, sunt multe straturi suprapuse care îmi amintesc de unele lucrări contemporane pe care le-am dirijat. Dificultatea constă în a le putea cuprinde cu privirea, iar a citi o partitură scrisă de mână este şi mai greu. Aşadar pe parcursul studiului a trebuit practic să învăţ creaţia pe de rost, nu doar ca muzică, ci şi ca detalii, pentru că atunci când ai în faţă o partitură indescifrabilă, trebuie să ştii permanent ce urmează, pentru că altfel este imposibil să dirijezi. În acest sens, a studia şi a dirija Oedipe a fost una dintre cele mai mari provocări ale vieţii mele profesionale, deşi dirijez opere de aproape 25 de ani şi am în repertoriu peste 50 de titluri şi am cântat şi multă muzică contemporană. Rar mi-a fost dat să întâlnesc o partitură atât de detaliată şi complexă cum este Oedipul enescian. Este o creaţie foarte frumoasă, dar o provocare.