ACUM:
10.00
Arpeggio
3 ore cu și despre Interpretul zilei, Opera si vedetele ei, CD Review.
Urmează: 12.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 12.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Agenda de concert Înapoi

Neamț Piano Festival - Ziua 1, 7 septembrie: recital de pian Daniel Petrică Ciobanu

Publicat: marți, 14 August 2018 , ora 9.59

"Rugăciuni de oțel"

Marcarea a 100 ani de la sfârșitul primului război mondial 

Un concert care comemorează momentele tragice din istoria umanității, culminând cu războaiele mondiale și, nu de puține ori, urâțenia care înconjoară comportamentul uman. Și care, nu o singură dată în istoria omenirii, a dus la astfel de atrocități.

Lamentație și ferocitate

Sonata opus 27. No. 2 "Sonata Lunii", poate cea mai cunoscută lucrare de gen a lui Beethoven, poartă numele unui moment infam în războiul dintre Germania și Anglia, "Coventry Blitz" sau operațiunea "Mondscheinsonate", o serie de raiduri de bombardament asupra orașului englez Coventry. Piesa din 3 mișcări poate fi văzută ca un triptic de 3 scenarii. Prima mișcare, o lamentație sau "o scenă nocturnă, în care o voce de doliu fantomatic se aude de la distanță", așa cum o descrie plastic Carl Czerny, este urmată de o a doua mișcare relativ calmă într-un fel de intervenție divină între haosul uman, ritmând dramatic, cu o izbucnire de furie de neoprit și turbulențe în mișcarea a 3-a, așa cum Charles Rosen a perceput-o, ca fiind "cea mai nestăpânită în reprezentarea emoției. Chiar și astăzi, 200 ani mai târziu, ferocitatea sa este uimitoare."

Oniricul lucid

Mergând mai departe cu "Andante Spianato & Grande Poloneza Brillante", cu Frederic Chopin ne aflăm încă o dată în fața unui declanșator politic de ardere artistică, o piesă care a fost inspirată de plecarea lui Chopin din Polonia în 1830, la izbucnirea "Revoltei din noiembrie" (1830-1831), a Războiului polono-rus.

Andante spianato dezvăluie un unghi diferit de "Moonlight", are caracterul unei nocturne, și în același timp al unui cântec de leagăn. Acesta creează o stare de spirit onirică, din care ascultătorul este eliberat doar de fanfarele de corni anunțând Poloneza. Spianato înseamnă uniform, fără contraste, fără nicio mare agitație sau anxietate. Astfel, interpreții sunt transpuși în starea de spirit dintr-o noapte armonioasă în lumina lunii, un peisaj dominat de reflexia suprafaței unui lac, sau chiar cântecul de sirene pe valuri ușor legănate sau imersiunea într-o stare de meditație neclintită.

Poloneza rămâne actul principal al piesei cu noblețea sa incandescentă și plină de măreție, care apare în fața noastră ca un semn de speranță în timpul tragic cînd atât Chopin și cât și Polonia au fost încercați în momentul compoziției, un remediu pentru spiritul naționalist care nu ar trebui să înceapă să se estompeze în momente de tensiune, dimpotrivă, ar trebui să fie încurajat și fortificat.

Poloneza ni se dezvăluie ca un foc de artificii reale de pasaje subtile și fraze îndrăznețe, un joc minunat de lumini și culori stralucitoare, o bogăție de virtuozitate și splendoare de modele în sunet.

Conivențe sonore

Ca un simbol al păcii, după Războiul polono-rus, un armistițiu muzical se face cu duetul dintre preludiile lui Chopin și Aleksandr Skriabin, care ne permite să călătorim din Europa lui Chopin și Beethoven către ținuturile rusești.

Influența lui Chopin asupra lui Skriabin a fost esențială, dar cam în vremea când Skriabin a atins vârsta de cincisprezece ani, el fragmentase deja arabescurile ornate ale lui Chopin în noi modele și culori caleidoscopice. Primele sale lucrări, exclusiv pentru pian, au fost deseori asimilate cu Chopin. Adevărat, faptul că Skriabin a scris valsuri, preludii, studii, mazurci și improvizații invită la o comparație superficială cu Chopin, la fel cum face delicatețea de textură a lui Scriabin. Dar saltul în limbajul muzical și vocabularul armonic este mai puțin copt și mai puțin ferm exploatat decât orice ar fi putut concepe Chopin. În comparație cu acesta, există subtonuri mai întunecate în Skriabin, uneori cu diavolul în fundal.

Abisalul interior

Lăsând atrocitățile din "partea materială" a zonei de război, vom intra prin Sonata nr. 2 a lui Prokofiev în traumele pe care aceste evenimente le produc în spațiul interior și, implicit, emoțional al ființelor umane.

Pe lângă cele mai recente și cele mai renumite "sonate de război" (nr. 6, 7, 8) Prokofiev a început să lucreze la a doua sonată în 1914, începutul celui de-al doilea război mondial, dedicându-l tragicului eveniment al pierderii unuia dintre cei mai apropiați prieteni ai săi, Maximilian Schmidthof, pianist, colegul lui Prokofiev la conservator și cel mai bun prieten al lui la acea vreme. Au împărtășit o prietenie pasională argumentată de o bogată corespondență epistolară. Pe 27 aprilie 1913, Prokofiev a primit următoarea notă de la Max, "îți transmit cea mai recentă știre - m-am împușcat". Și nu era o farsă. Drama s-a întâmplat într-o pădure din Finlanda. Pe 9 mai, Prokofiev a scris în Jurnalul său: "Ochii deschiși și ambele tâmple scăldate în sânge... Max a fost sigur de el însuși; nu a clipit și mâna a fost sigură. Glonțul a trecut direct prin tâmpla dreaptă și a ieșit prin stânga."

În această sonată, Prokofiev își construiește adesea temele pe motive scurte, luându-le și combinându-le cu alte materiale din orice parte a unei mișcări.

A treia mișcare consideră "rugăciunea" drept element precursor al morții sau tragediei, un Andante ca un fel de bocet, cu motive muzicale similare unui Dies Irae (imn atribuit judecatii de apoi ). Este exact opusul mișcării anterioare, convertită în durere, ajungându-se, în cele din urmă, la un punct culminant pasionat, ca un pumn ridicat in exasperare.

Pasărea de foc

Trezirea spirituală se împlinește cu "Firebird" a lui Igor Stravinsky, (arrangement Guido Agosti), o capodoperă care se desfășoară precum cadența concertului. Compozitorul rus își filtrează compoziția prin legenda păsării de foc, un bun spirit puternic ale cărui pene transmit frumusețea și protecția pe pământ. Similar cu mitologia păsării Phoenix, care se regenerează ciclic din cenușa predecesorului său, piesa de închidere începe cu un "dans infernal", un spectacol de flăcări și combustie, un scenariu haotic de peisaje muzicale mixte.

Începând asemeni unui Big Bang, călătoria piesei își începe creația cu elemente barbare de ritm și ciocniri armonice neîngrădite, sugerând o legătură imediată cu haosul în sine. Prin distrugerea completă a dansului infernal, piesa intră într-o secțiune extrem de fragilă și celestă a "cântecului de leagăn", o ultimă rugăciune a concertului, pentru ca noi toți să medităm asupra istoriei lumii noastre, pentru a înțelege efectele secundare ale alegerilor noastre și să observăm răspunsul lor oglindit în mediul nostru prezent și în trecutul nostru. Iar peste toate acestea, învățând din această experiență se poate evita reproducerea aceluiași fiasco. Cântecul de leagăn este, de fapt, o ultimă șansă de iertare.

Finalul celebrează reconstrucția acelei joie de vivre umane (a bucuriei de a trăi), o acumulare triumfătoare și strălucitoare spre un punct culminant al oțelului solid, care aduce credința și echilibrul înapoi în aura noastră turbulentă, o festivitate de realizare și împlinire.

Trăim cu toții într-un efect Phoenix de culturi și tradiții, moartea și renașterea generațiilor umane, focul cosmic care a creat lumea pe care o populăm și, de ce nu? bucuria veșnică a vieții de apoi.

Postludiu

Viitorul nu este un dar, ci o realizare, și prin experiența muzicală a Păsării de foc am observat procesul de reînnoire, tranzițiile de la haos la ordine, călătoria omului excepțional și, mai ales, învierea spiritului uman.