"Rugăciuni de oţel"

Marcarea a 100 ani de la sfârşitul primului război mondial 

Un concert care comemorează momentele tragice din istoria umanității, culminând cu războaiele mondiale şi, nu de puține ori, urâţenia care înconjoară comportamentul uman. Și care, nu o singură dată în istoria omenirii, a dus la astfel de atrocităţi.

Lamentație și ferocitate

Sonata opus 27. No. 2 "Sonata Lunii", poate cea mai cunoscută lucrare de gen a lui Beethoven, poartă numele unui moment infam în războiul dintre Germania şi Anglia, "Coventry Blitz" sau operaţiunea "Mondscheinsonate", o serie de raiduri de bombardament asupra oraşului englez Coventry. Piesa din 3 mişcări poate fi văzută ca un triptic de 3 scenarii. Prima mişcare, o lamentație sau "o scenă nocturnă, în care o voce de doliu fantomatic se aude de la distanţă", așa cum o descrie plastic Carl Czerny, este urmată de o a doua mişcare relativ calmă într-un fel de intervenţie divină între haosul uman, ritmând dramatic, cu o izbucnire de furie de neoprit şi turbulenţe în mişcarea a 3-a, așa cum Charles Rosen a perceput-o, ca fiind "cea mai nestăpânită în reprezentarea emoției. Chiar şi astăzi, 200 ani mai târziu, ferocitatea sa este uimitoare."

Oniricul lucid

Mergând mai departe cu "Andante Spianato & Grande Poloneza Brillante", cu Frederic Chopin ne aflăm încă o dată în fața unui declanşator politic de ardere artistică, o piesă care a fost inspirată de plecarea lui Chopin din Polonia în 1830, la izbucnirea "Revoltei din noiembrie" (1830-1831), a Războiului polono-rus.

Andante spianato dezvăluie un unghi diferit de "Moonlight", are caracterul unei nocturne, şi în acelaşi timp al unui cântec de leagăn. Acesta creează o stare de spirit onirică, din care ascultătorul este eliberat doar de fanfarele de corni anunţând Poloneza. Spianato înseamnă uniform, fără contraste, fără nicio mare agitaţie sau anxietate. Astfel, interpreţii sunt transpuși în starea de spirit dintr-o noapte armonioasă în lumina lunii, un peisaj dominat de reflexia suprafaţei unui lac, sau chiar cântecul de sirene pe valuri uşor legănate sau imersiunea într-o stare de meditaţie neclintită.

Poloneza rămâne actul principal al piesei cu noblețea sa incandescentă şi plină de măreție, care apare în faţa noastră ca un semn de speranţă în timpul tragic cînd atât Chopin şi cât și Polonia au fost încercați în momentul compoziţiei, un remediu pentru spiritul naţionalist care nu ar trebui să înceapă să se estompeze în momente de tensiune, dimpotrivă, ar trebui să fie încurajat şi fortificat.

Poloneza ni se dezvăluie ca un foc de artificii reale de pasaje subtile şi fraze îndrăzneţe, un joc minunat de lumini şi culori stralucitoare, o bogăţie de virtuozitate şi splendoare de modele în sunet.

Conivențe sonore

Ca un simbol al păcii, după Războiul polono-rus, un armistiţiu muzical se face cu duetul dintre preludiile lui Chopin şi Aleksandr Skriabin, care ne permite să călătorim din Europa lui Chopin şi Beethoven către ținuturile ruseşti.

Influența lui Chopin asupra lui Skriabin a fost esențială, dar cam în vremea când Skriabin a atins vârsta de cincisprezece ani, el fragmentase deja arabescurile ornate ale lui Chopin în noi modele și culori caleidoscopice. Primele sale lucrări, exclusiv pentru pian, au fost deseori asimilate cu Chopin. Adevărat, faptul că Skriabin a scris valsuri, preludii, studii, mazurci şi improvizaţii invită la o comparaţie superficială cu Chopin, la fel cum face delicateţea de textură a lui Scriabin. Dar saltul în limbajul muzical şi vocabularul armonic este mai puțin copt şi mai puţin ferm exploatat decât orice ar fi putut concepe Chopin. În comparaţie cu acesta, există subtonuri mai întunecate în Skriabin, uneori cu diavolul în fundal.

Abisalul interior

Lăsând atrocităţile din "partea materială" a zonei de război, vom intra prin Sonata nr. 2 a lui Prokofiev în traumele pe care aceste evenimente le produc în spațiul interior și, implicit, emoţional al fiinţelor umane.

Pe lângă cele mai recente şi cele mai renumite "sonate de război" (nr. 6, 7, 8) Prokofiev a început să lucreze la a doua sonată în 1914, începutul celui de-al doilea război mondial, dedicându-l tragicului eveniment al pierderii unuia dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi, Maximilian Schmidthof, pianist, colegul lui Prokofiev la conservator şi cel mai bun prieten al lui la acea vreme. Au împărtăşit o prietenie pasională argumentată de o bogată corespondență epistolară. Pe 27 aprilie 1913, Prokofiev a primit următoarea notă de la Max, "îți transmit cea mai recentă știre - m-am împuşcat". Și nu era o farsă. Drama s-a întâmplat într-o pădure din Finlanda. Pe 9 mai, Prokofiev a scris în Jurnalul său: "Ochii deschişi şi ambele tâmple scăldate în sânge... Max a fost sigur de el însuşi; nu a clipit şi mâna a fost sigură. Glonţul a trecut direct prin tâmpla dreaptă şi a ieşit prin stânga."

În această sonată, Prokofiev îşi construieşte adesea temele pe motive scurte, luându-le şi combinându-le cu alte materiale din orice parte a unei mişcări.

A treia mișcare consideră "rugăciunea" drept element precursor al morții sau tragediei, un Andante ca un fel de bocet, cu motive muzicale similare unui Dies Irae (imn atribuit judecatii de apoi ). Este exact opusul mişcării anterioare, convertită în durere, ajungându-se, în cele din urmă, la un punct culminant pasionat, ca un pumn ridicat in exasperare.

Pasărea de foc

Trezirea spirituală se împlinește cu "Firebird" a lui Igor Stravinsky, (arrangement Guido Agosti), o capodoperă care se desfăşoară precum cadenţa concertului. Compozitorul rus îşi filtrează compoziţia prin legenda păsării de foc, un bun spirit puternic ale cărui pene transmit frumuseţea şi protecţia pe pământ. Similar cu mitologia păsării Phoenix, care se regenerează ciclic din cenuşa predecesorului său, piesa de închidere începe cu un "dans infernal", un spectacol de flăcări şi combustie, un scenariu haotic de peisaje muzicale mixte.

Începând asemeni unui Big Bang, călătoria piesei își începe creația cu elemente barbare de ritm şi ciocniri armonice neîngrădite, sugerând o legătură imediată cu haosul în sine. Prin distrugerea completă a dansului infernal, piesa intră într-o secţiune extrem de fragilă şi celestă a "cântecului de leagăn", o ultimă rugăciune a concertului, pentru ca noi toţi să medităm asupra istoriei lumii noastre, pentru a înțelege efectele secundare ale alegerilor noastre şi să observăm răspunsul lor oglindit în mediul nostru prezent şi în trecutul nostru. Iar peste toate acestea, învăţând din această experiență se poate evita reproducerea aceluiași fiasco. Cântecul de leagăn este, de fapt, o ultimă şansă de iertare.

Finalul celebrează reconstrucţia acelei joie de vivre umane (a bucuriei de a trăi), o acumulare triumfătoare şi strălucitoare spre un punct culminant al oţelului solid, care aduce credinţa şi echilibrul înapoi în aura noastră turbulentă, o festivitate de realizare şi împlinire.

Trăim cu toţii într-un efect Phoenix de culturi şi tradiţii, moartea şi renaşterea generaţiilor umane, focul cosmic care a creat lumea pe care o populăm şi, de ce nu? bucuria veșnică a vieţii de apoi.

Postludiu

Viitorul nu este un dar, ci o realizare, şi prin experienţa muzicală a Păsării de foc am observat procesul de reînnoire, tranziţiile de la haos la ordine, călătoria omului excepţional şi, mai ales, învierea spiritului uman.