În 2013, am avut ocazia să-i fiu în preajmă undeva, în culisele Ateneului Român, preţ de câteva minute. În general, sunt curios să aflu dacă imaginea pe care mi-am format-o despre un anumit muzician pe care îl admir, construită aproape exclusiv ascultându-i înregistrările şi urmărindu-i cariera, se cofirmă la contactul imediat; şi trebuie să recunosc că, de cele mai multe ori, am surpriza, mereu diferită, să mă înşel - experienţa e cu totul altceva decât îţi închipui, nimic nu se compară cu contactul direct. Tendinţa e. bineînţeles, de a credita omul cu însuşiri excepţionale, în consonanţă cu profilul lui artistic. Nu rămâi vreodată dezamăgit, dimpotrivă, spectacolul construcţiei lor interioare te urmăreşte multă vreme după şi, am impresia, te transformă în cineva un pic mai bun decât erai. Există, însă, şi prejudecăţi care nu mi-au fost încă infirmate - spre exemplu, aceea că interpreţii englezi au în gene un bun simţ şi o căldură a comunicării, pe măsura tradiţiei aristocratice a acelui spaţiu care a dăruit lumii, să zicem, fairplay-ul.

Cum mi-l amintesc pe Sir Neville Marriner cel din 2013, pe când avea 89 de ani? De o eleganţă sobră, reţinută şi, înainte de toate, naturală; i-am admirat ţinuta dreaptă, distincţia neafectată, echilibrul şi seninătatea împlinită. Nu avea nimic strident, nimic dizarmonic, nimic în afara bunului gust - exact aşa cum îi este şi muzica pe care ne-a lăsat-o. Ulterior, am urmărit cu o şi mai mare admiraţie pasiunea cu care acel artist deja legendar îşi continua cariera, la peste 90 de ani, susţinând zeci de concerte în fiecare lună - cu nimic mai prejos oricărui dirijor de top, dar cu 40, 50 de ani mai tânăr. Ce îl făcea să nu se oprească nu vom şti cu siguranţă, probabil, niciodată, dar o ipoteză aş îndrăzni, totuşi: poate că însuşi Sir Neville Marriner găsea irezistibilă magia muzicii pe care chiar el o crea.

În 1958, când violonistul Neville Marriner a fondat micul său ansamblu instrumental londonez fără dirijor nu s-a gândit la viitoarea activitate concertistică foarte bogată a acestuia. Timpul însă a dovedit că ceea ce părea a fi la început o iniţiativă modestă s-a transformat într-una dintre cele mai apreciate formaţii camerale de pe mapamond. Numele ansamblului vine de la Biserica Saint Martin in the Fields, situată în faimoasa Trafalgar Square din Londra, locul unde muzicienii au susţinut primul lor concert în data de 13 noiembrie 1959. În componenţa orchestrei intrau la acea vreme instrumentişti londonezi foarte valoroşi, animaţi de ideea de a face muzică barocă împreună în mod relaxat, fără o coordonare dirijorală, ca orice ansamblu baroc. La început, orchestra s-a axat pe revitalizarea repertoriului baroc în Anglia, prezentându-şi lucrările în biserica "Saint Martin in the Fields". Treptat, pe măsură ce paleta pieselor abordate a început să varieze, instrumentiştii incluzând în programele lor şi piese din alte zone stilistice, inclusiv contemporane, componenţa ansamblului s-a îmbogăţit, devenind flexibilă.

Prima înregistrare a Academiei « Saint-Martin-in-the-Fields » a fost realizată în primăvara anului 1961, sub egida unei cunoscute case de discuri din Paris. Din acel moment şi până în prezent, discografia orchestrei londoneze s-a îmbogăţit treptat, ajungând la peste 500 de sesiuni de înregistrări editate de celebre, o performanţă care o situează într-un top exclusivist, al celor mai înregistrate ansambluri din lume.

La un moment dat, Neville Marriner a fost nevoit să renunţe la arcuş şi să preia bagheta dirijorală, postură în care s-a şi afirmat ulterior. Iar calitatea interpretărilor oferite de acest ansamblu a devenit un reper al vieţii muzicale internaţionale: reper de excelenţă, bun gust şi echilibru, bună cumpătare.

Reîntâlnire cu muzica lui Sir Neville Marriner, la un an de la trecerea în eternitate - la "Arpeggio" marţi, 3 octombrie 2017, de la ora 10,00.