Cu ediţia din 7 iunie 2016 încheiem al doilea ciclu al emisiunii şi, de aceea, vă propun să medităm împreună asupra conceptului de "tradiţie", suprapus peste termenul "folclor". Vom poposi doar în spaţiul cultural românesc şi vom avea posibilitatea să discernem între actualitatea şi necesitatea acţiunilor privind identificarea, continuitatea şi păstrarea elementelor de patrimoniu cultural tradiţional. În acelaşi timp, vă propun să percepem implicarea factorilor perturbatori, care determină distorsionarea, abuzarea şi deturnarea termenilor consacraţi, ducând, în cele din urmă, la confuzii privind relaţiile dintre facere şi contrafacere în cazul bunurilor culturale tradiţionale, în privinţa preluării, păstrării, valorificării, receptării şi transmiterii mai departe a ritualurilor, tradiţiilor şi repertoriilor strămoşeşti. Din aceste considerente, vom prezenta cele mai valoroase elemente de cultură tradiţională românească, ritualuri complexe şi genuri muzicale care au fost incluse de UNESCO în patrimoniul cultural imaterial al umanităţii: Doina, Colindatul de ceată bărbătească, Ritualul Căluşului şi Jocul fecioresc.

Doina, de la "necunoaştere" la "recunoaştere"

Doina românească are capacitatea de a sintetiza sentimente şi trăiri umane, originale şi unice, cântate vocal sau instrumental; în anul 2009 ea fost inclusă în patrimoniul imaterial al umanităţii. Doina, teoretizată drept o specie distinctă a genului liric folcloric, era cândva răspândită pe un areal care cuprindea Maramureşul, Oaşul, Lăpuşul, Năsăudul, Bucovina, zona Carpaţilor de Curbură, Oltenia şi Gorjul. Doinele româneşti, vocale sau instrumentale, sunt compuse pe baza unor structuri melodice şi ritmice de tip melopeic, improvizatoric şi evoluează în mişcări lente şi într-un ritm specific, numit parlando rubato. Formele arhitectonice, libere, sunt încadrabile într-o schemă tripartită, general valabilă, cu mici variaţii, pentru toate doinele: o introducere sub forma unei interjecţii anacruzice cu sens melodic ascendent, urmată de strofa melodică propriu-zisă şi de o încheiere bazată pe un recitativ descendent. Această structură este apoi ornamentată: prin aşa-numitele "noduri" sau "lovituri de glotă" (în cazul "horiei lungi" din Lăpuş, Oaş şi Maramureş), prin pasajele bogat ornamentate şi volutele melodice repetitive (la doinele din Năsăud şi Bucovina) sau este "colorată" prin emisia vocală specifică, la doinele din Oltenia.

Colindatul de ceată bărbătească, "rost" şi "rostire"

Acest obicei din ciclul sărbătorilor de iarnă se află în patrimoniul cultural mondial din anul 2013, printr-un demers comun al României şi al Republicii Moldova. Ceata de colindători s-a păstrat mai ales în sudul şi în Câmpia Transilvaniei, în Ţara Făgăraşului, Ţara Loviştei, în Hunedoara dar şi în Câmpia Bărăganului şi în sudul Basarabiei. Ceata exprimă forţa comunitară şi rostul obiceiului, manifestând plenar virtuţile augurale (de bune şi favorabile prevestiri), calităţile apotropaice (protectoare) dar şi toate celelalte însuşiri simbolice ale colindatului. Maniera interpretativă antifonică, prin două grupe de colindători care preiau una de la alta liniile melodice, refrenele caracteristice dar şi similarităţile stilistice constituie tot atâtea elemente unitare, în diversitatea colindatului tradiţional al cetelor bărbăteşti din spaţiul românesc.

Căluşul, de la "ritual" la "spectacular"

Ritualul Căluşului, care se mai practică, încă, de Rusalii, în multe sate din sudul României (Dolj, Olt, Argeş, Teleorman, Ilfov) este constituit ca o formă de comuniune între lumea terestră (reprezentată de comunităţile sociale) şi cea "de dincolo", întruchipată de fiinţe feminine denumite "iele". Acest ritual este mediat de ceata bărbătească a căluşarilor, structurată în număr impar, după principii stricte de organizare. Toate secvenţele rituale, precum "ridicarea" sau "legarea" steagului, jocul propriu-zis şi "îngroparea steagului" sau "spargerea Căluşului", sunt permanent însoţite de muzică. Numele date dansurilor din Căluş sunt generice, precum: "Calul", "Floricica din Căluş", "Murguleţul", "Căluşul" etc. Pentru vechimea, unicitatea, originalitatea şi vivacitatea sa, Ritualul Căluşului a fost proclamat de UNESCO, în anul 2005, drept "Capodoperă a patrimoniului cultural al umanităţii" şi înscris în 2008 pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Intangibil. Însă drumul de la Ritualul Căluşului, de prin satele munteneşti şi olteneşti, până la Căluşul ca spectacol coregrafic, montat pe scenă, este lung, întortocheat şi nu întotdeauna în acord cu realităţile tradiţiei folclorice.

Jocul fecioresc din România, vigoare şi expresie coregrafică

Jocul fecioresc este cel mai recent element de cultură tradiţională imaterială românească înscris pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Intangibil UNESCO în anul 2015, fiind recunoscut pentru originalitatea, expresivitatea, robusteţea şi vigoarea dansurilor cuprinse în această categorie aparte, oglindind un bogat conţinut de idei şi sentimente, exprimate prin joc. "Fecioreşte de sărit", "Fecioreşte de bâtă", "Căluşerul" (diferit de "Căluş"!), "Fecioreşte rar", "Fecioreşte des", "Bărbuncul", "Ardeleana fecioreşte", Târnăveana", "Sorocul" sunt doar câteva dintre titlurile generice care definesc tot atâtea dansuri atribuite categoriei ample a Jocului fecioresc din România.

Vă invit, aşadar, marţi 7 iunie 2016, de la ora 20.30, să urmăriţi Elemente de cultură tradiţională românească incluse de UNESCO în Patrimoniul Cultural Intangibil al Umanităţii, în ultimul episod din cel de-al doilea sezon al emisiunii "Muzici tradiţionale".