ACUM:
7.00
Musica viva
Matinalul altfel marca Radio România Muzical.
Urmează: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 9.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Recomandări Înapoi

În universul muzicii cu ES Mons. Miguel Maury Buendia, Nunțiul Apostolic în România

Publicat: vineri, 20 Mai 2016 , ora 11.34

În 12 mai 2016, am avut privilegiul de a realiza un interviu cu ES Monseniorul Miguel Maury Buendia, numit Nunțiul Apostolic în România de Papa Francisc în data de 5 decembrie 2015. Născut la Madrid, Miguel Maury Buendia a studiat pentru câțiva ani muzica; în salonul reședinței Nunțiului Apostolic, am văzut și un pian de concert. Acesta am ales să fie și debutul interviului, pe care-l puteți asculta pe parcursul a patru ediții ale emisiunii În universul muzicii, programate în 21, 28 mai, 5 și 12 iunie, de la ora 16.00, la Radio România Muzical.

Mai jos, în integralitate, prima parte a interviului. 

V-am auzit vorbind despre o româncă pe care ați cunoscut-o cu ani în urmă. Amintirea dvs. cea mai puternică era legată de faptul că această doamnă cânta foarte bine la pian. Venind aici, la reședința dvs., am văzut într-o cameră un pian. Așa că mi-am zis că de aici va începe interviul nostru, legătura dvs. cu o româncă, foarte bună pianistă.

Am cunoscut-o pe această doamnă în 1987 în Rwanda, se numea doamna Vlădescu. Părăsise România în 1948. Era o femeie foarte cultivată, mi-a arătat chiar și stelele de pe cer, numindu-mi constelațiile. Cânta într-adevăr la pian și avea un instrument chiar în casa ei din Rwanda; în mod normal, vara și-o petrecea în Anglia, iar vara, în Rwanda. Obișnuiam atunci să compun piese mici; mi-am făcut curaj să-i spun: "Am de gând să vă cânt ceva ce am compus." M-a ascultat și mi-a spus: "Piesa este foarte frumoasă, dar interpretarea este groaznică. Dați-mi partitura și am să vă arăt cum poate să sune muzica dvs." Pianul a fost pentru mine foarte important; am avut în copilărie un pian în casă și tocmai acel pian m-a determinat să studiez muzica, chiar dacă la nivel de amator. Tatăl meu era om de știință, dar avea acest hobby al cântatului la pian și chiar îi plăcea să compună. Deci, niciodată nu mi-am dorit să devin un muzician profesionist, pentru că acest lucru înseamnă să poți aloca un timp suficient studiului, îți trebuie multe ore pe zi de studiu ca să devii un bun interpret. Eu am studiat flautul la Conservatorul Regal din Madrid; îmi place atât de mult acest instrument. Dar mi-am dat seama că dacă îmi dedic timpul acestui instrument, nu mai pot face altceva; muzica cere multă exigență.

Deci, doamna Vlădescu mi-a cântat piesa cu mult mai bine decât o făcusem eu însumi. Aici, la Nunțiatura Apostolică, am un pian Steinway, este un instrument foarte bun. Când am sosit, era dezacordat, dar acum se poate cânta foarte bine pe el.

Deci, dvs. cântați pe pianul din salonul reședinței.

Da. Însă cânt foarte prost, sigur, nu pot fi înregistrat de radio.

Intenționați să organizați seri muzicale aici, la reședință?

Poate, mă gândesc să aduc câțiva muzicieni, trebuie să găsesc ocazia potrivită. În fond, de ce nu? Am mai organizat recitaluri în Kazahstan, unde am fost Nunțiu Apostolic înainte de a veni la București, deci este ocazie pentru mine de a mă bucura de muzică.

Poate fi muzica o cale bună de comunicare între oameni? De fapt, ce este muzica?

Îmi aduc aminte de un vechi film și de o replică din el: când nu ai nevoie de cuvinte, acolo începe muzica. Cu siguranță, muzica îi apropie pe oameni și este o cale importantă de comunicare. Când eram la seminar în Madrid, pregătindu-mă să devin preot, dețineam postul de al doilea organist. Studiasem deja la Conservatorul din Madrid puțin solfegiu, pian și flaut, deci eram obișnuit să fac muzică. A face muzică era încă de atunci și o modalitate de a-i atrage pe tineri la biserică prin organizarea de coruri, de grupuri care cântă alături de o chitară. Muzica este importantă pentru tineri. De aceea, cred că promovarea muzicii clasice este fundamentală. Am fost surprins, aici, la București, să văd atâția oameni tineri la operă, poate mai puțini la concertele simfonice, dar se pare că este la modă să mergi la operă. Este un lucru bun, pentru că muzica cultură are această capacitate de a fi clasică, de a rezista timpului și modelor. Noua generație poate să învețe mult din această muzică.

Și radioul are un rol important de jucat aici. Când aveam 13,14,15 ani, toată muzică pe care o ascultam era transmisă de postul al doilea de muzică clasică al radiodifuziunii publice spaniole; ascultam acest radio multe ore pe zi și astfel am dobândit o importantă cultură muzicală pentru că se explica despre compozitori, despre genuri, emisiunile erau foarte diverse. Deci este foarte important rolul cultural al unui radio de muzică clasică. Acum sunt multe alte posibilități de a asculta muzică, pe internet poți găsi orice. Dar în tinerețea mea, singurul mod prin care puteai avea acces la muzica bună era ascultarea radioului; discurile erau foarte scumpe, un tânăr de 18 ani nu-și putea permite să cumpere prea multe. Acum însă mi-am făcut o frumoasă colecție de CD-uri cu muzică clasică, pentru că acest aspect este foarte important pentru mine.

Povestiți-ne cum ați început să studiați muzica.

Când eram foarte, foarte mic, mă uitam la pianul de la noi din casă; când am mers la școală, am fost trimis intern la o școală iezuită din Malaga. Când m-am reîntors la Madrid, aveam 12 ani; tata considera că e mai bine ca adolescent fiind, să studiez în orașul natal, adolescența fiind o vârstă dificilă. Așa că după ce m-am întors la Madrid, le-am spus părinților mei: Mi-ar plăcea să studiez muzica. Iar eu au fost de acord și după-amiezele, după ce mă întorceam de la școală, mergeam la Conservator. Clădirea acestuia este acum pe locul unde acum este Opera din Madrid; luam în fiecare zi metroul până acolo. Am început, deci, când aveam 12 ani, dar am studiat doar 4 ani, adică până când am fost admis la seminar, de aceea, nici nu am putut primi o diplomă pentru studiile mele de la Conservator.

Vă amintiți care erau piesele pe care le interpretați când studiați la Conservator?

Cel mai mult mi-a plăcut să interpretez o sonată de Haydn, a fost de altfel cea mai grea partitură pe care am reușit să o abordez. Cred că era vorba despre o sonată în Sol major...(n.r. cântă) de fapt, nu, în Do major, la care am lucrat foarte mult. Este minunat când înveți să cânți la pian, este ca și cum ai învăța o limbă nouă; ajungi la un moment când totul se întâmplă automat. Învăț acum limba română și-mi vine foarte greu; sper ca și în cazul ei să se întâmple ce s-a întâmplat și cu celelalte limbi, de la un moment încolo, creierul să înceapă să gândească în limba română. Așa e și cu cântatul la pian, de la un moment încolo, degetele încep să se miște automat pe pian.

Deci, o sonată de Haydn pe care ați interpretat-o la pian în adolescență, în cadrul studiilor de la Conservatorul din Madrid. Dar o lucrare pentru flaut?

Cea mai dificilă lucrare pe care am reușit să o interpretez a fost o sonată de Bach, scrisă în original pentru vioară și clavecin. Nu-mi mai amintesc exact tonalitatea, cu siguranță era una minoră, poate re minor. Deci, acestea au fost cele mai grele piese pe care am reușit să le cânt în timpul studiilor mele muzicale. Apoi, am cântat multă muzică religioasă ca organist și dirijor de cor; dar sigur, nu cu pretențiile de profesionist pe care le aveam la Conservator.

Spuneți-ne mai multe despre experiența dvs. ca organist.

Orga este foarte diferită de pian, desigur. Primul lucru pe care l-am învățat a fost să țin basul. Ca să acompaniezi, la pian poți folosi un acord, dar dacă faci asta la orgă, sună atât de greu. De aceea, la orgă se ține armonia cu mâna dreaptă, iar mâna stângă marchează basul continuu, o singură notă. Se pot cânta și octave și poți obține o prezență specială. Dar când acompaniezi, aceasta se face cu mâna dreaptă; la pian e exact invers, acompaniezi cu mâna stângă de obicei. Deci, între orgă și pian e o diferență de tehnică. Iar sunetul la orgă depinde foarte mult și de ambianța, de locul unde se cântă.

Eram în Kazahstan în urmă cu 4-5 ani și se pregătea un concert în sala cu orgă, cu o foarte bună acustică. Solistă era organista bisericii protestante din Riga și trebuia să cânte Toccata și fuga în re minor de Bach. A început: (n.r. cântă). Nu mergea deloc. Însă ea și-a dat seama că în sală nu avea reverberația cu care era obișnuită în biserică, unde de obicei ecoul este foarte puternic și de aceea notele sunt intonate foarte scurt, tocmai pentru a evita ca sunetele să se amestece datorită ecoului. Organista a avut puterea să se adapteze imediat. Mi-am zis: e cert că nu a reușit să repete deloc în această sală, altfel și-ar fi dat seama înainte de această situație. Repetițiile înainte de concert pe orga sau pianul din sală sunt foarte bune pentru că este necesar să testezi instrumentul. Mi s-a spus că pur și simplu nu a avut timp, venind direct de la aeroport. Dar fiind o foarte bună profesionistă, a reușit să se adapteze din mers. Asemenea probleme nu apar la pian.

Orga este foarte strâns legată de biserica catolică în sine. Ne-ați putea recomanda niște lucrări muzicale sau niște compozitori care prin opusurile lor pentru orgă au exprimat ce are să ne transmită Dumnezeu prin muzică?

Nu-mi mai aduc aminte exact cine a spus asta; în secolul al XVIII-lea s-ar fi zis că dacă Dumnezeu vorbește prin muzică către oameni, ar face-o prin muzica lui Haydn, dar dacă el însuși ar vrea să audă muzica oamenilor, ar asculta probabil muzica lui Boccherini. Pe Andres Segovia, celebrul chitarist, am avut privilegiul să-l ascult la Teatrul Regal din Madrid într-un concert și a făcut două greșeli, avea deja 80 ani. Mi s-a părut însă paradisul să-l ascult. Când un bărbat vrea să-i arate unei femei iubirea sa, folosește chitara, dacă femeia nu-l ascultă, el ia violoncelul pentru a-i spune unui bun prieten cât de nefericit este. Dar dacă prietenul nu vrea să-l asculte, singura soluție este să cânte la orgă ca să-i vorbească astfel lui Dumnezeu. Andres Segovia a spus toate acestea.

Cred că  muzica prin care ne vorbește Dumnezeu depinde de sensibilitatea fiecărei persoane în parte, iar acest lucru se schimbă și odată cu vârsta. Compozitorul meu favorit a fost întotdeauna Mozart, care a scris o muzică pe care o consider foarte ușor de înțeles, urmărești întotdeauna melodia. Muzica lui Mozart este plină de sentimente prezentat într-un mod pe care l-aș numi lipsit de violență. Când îmbătrânești, apreciezi mai mult orchestrațiile complexe ale secolului al XIX-lea. Ceea ce ți se poate părea plictisitor la tinerețe, apare în altă lumină la maturitate; mi s-a întâmplat și mie cu mai mulți compozitori de secol XIX. Dar perioada mea favorită din istoria muzicii este secolul al XVIII-lea, clasicismul vienez. Îmi place și muzica barocă – italienii, Vivaldi, Albinoni, Corelli, englezul Purcell. Muzica franceză în această perioadă este specială, mai dificilă, pentru că mi se pare mai puțin lineară; muzica barocă germană este prin contrast mai limpede, mai clară. Fiecare are propriile preferințe muzicale: acestea sunt ale mele. 

Cristina Comandașu