ACUM:
1.00
Notturno
Produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio.
Urmează: 7.00 Allegro... de weekend Un matinal clasic, într-un tempo vivace.
Apoi: 9.50 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.

Arhivă : Recomandări Înapoi

Interviu cu dirijorul englez Sir Roger Norrington - în seria 'Poveștilor de succes ale muzicii'

Publicat: vineri, 8 Ianuarie 2016 , ora 21.35

Ce e aceea “muzică veche”? Există, cu adevărat, așa ceva? Și, dacă există, cum anume o lucrare muzicală poate fi în mod potrivit asociată respectivului atribut?! De asemenea, atunci când o numim “veche” o facem recunoscându-i noblețea, valoarea și vitalitatea actuală sau, dimpotrivă, o privim de la distanță, prin vitrina unui exponat de muzeu de care nu mulți mai au cu adevărat nevoie?! Trebuie să recunoateți că răspunsurile nu sunt prea simplu de formulat, iar reflexul modernității de a privi istoria ca pe o evoluție către “mai bine” înseamnă și el consolidarea unui impas. Unii dintre dvs. vor obiecta, cu siguranță, că sunt deja destui cei care nu mai gândesc deloc astfel și mă declar de acord – chiar cel despre care vorbim reprezintă un strălucit asemenea exemplu: Sir Roger Norrington se numără printre cei care au schimbat, într-un demers care a depășit o jumătate de veac, expresia “muzică veche” în “curent al interpretării informate istoric”. Așa stăm mult mai bine, nu credeți?

Cred că nu întâmplător Anglia, bastion al tradiției, a dat nume esențiale în ultimele decenii care au produs o revoluție în percepția pe care o avem despre cum trebuie să sune Bach, fiii săi, Monteverdi, Haendel, Rameau, Telemann, Vivaldi, dar și Haydn, Beethoven și chiar romanticii timpurii: pentru că tradiția, pentru a se perpetua, are nevoie periodic de reevaluări severe; de reconsiderări din temelii ale raportului dintre interpret și muzica pe care o servește. Și asta fiindcă, în chip aparent paradoxal, a te strădui să fii perfect fidel intenției compozitorului reflectate în partitură reprezintă garanția originalității și nu calea epigonului (după strălucitul model al Cameratei Florentine).

Cine este astăzi Sir Roger Norrington, cel născut la Oxford, într-o familie nobiliară, acum aproape 82 de ani? Fostul student al lui Sir Adrian Boult, fondatorul Corului Schütz, al ansamblului „London Classical Players”, cel care tutelează London Philharmonic Choir și Oxford Bach Choir? Artistul care a fost dirijor principal al formației Bournemouth Sinfonietta, al Cameratei Salzburg, al Orchestrei de Cameră din Zürich și al Orchestrei Simfonice Radio Stuttgart? Din punctul meu de vedere, un partener de discuție de neuitat- amabil, firesc, adesea ironic, pasionat de muzică până în vârfurile degetelor. Este un adversar al folosirii vibrato-ului și un promotor al tempourilor notate de Beethoven însuși în partiturile sale, chiar dacă nu puține voci le consideră nepotrivite (între care și Celibidache). L-am întrebat de ce nu avea dreptate dirijorul român iar răspunsul a fost: “Pentru că Beethovn este mai important decât Celibidache.” M-am străduit să aflu, într-un interviu de aproape trei sferturi de oră, cum gândește acest muzician deja cu aură de legendă, în armonie perfectă cu propria modestie și cu muzica pe care o iubește așa cum ne convinge mereu și mereu; iar rezultatul, care pe mine m-a surprins și m-a încărcat pentru mult timp înainte, reprezintă o experiență pe care vă invit s-o descoperiți. Sir Roger Norrington, invitat în seria “Poveștile de success ale muzicii”, începând de duminică, 17 ianuarie 2016, ora 10,30. 

Ștefan Costache