Când se vorbește despre Scarlatti ne gândim deobicei la faimosul autor al bijuteriilor muzicale scrise pentru claviaturi, cele peste cinci sute de "Essercizi" pe care astăzi le cunoaștem sub titulatura de Sonate. Dacă astăzi numele lui Domenico Scarlatti este mult mai cunoscut melomanilor, în finalul veacului 17 și începutul secolului 18 recunoașterea europeană se îndrepta spre părintele său, Alessandro Scarlatti, a cărui carieră a fost mult legată de evoluția operei italiene în perioada barocului târziu.

Născut în 1660 la Palermo (biografiile sale menționează cu oarecare notă de incertitudine acest oraș al "Regatului celor două Sicilii" de atunci), Alessandro Scarlatti a călătorit mult de-a lungul vieții: încă de pe la 12 ani a fost trimis la Roma pentru a studia, iar o operă scrisă la 19 ani (unul dintre cele aproximativ 115 titluri care au ilustrat acest gen în creația sa) i-a adus aprecierea și apoi sprijinul Reginei Christina a Suediei, care își stabilise curtea în Cetatea Eternă. După acest angajament au urmat comenzi de opere pentru Neapole, unde - la 24 de ani - a devenit "Maestro di cappella"; pentru acea curte regală a semnat în jur de 40 spectacole care i-au consolidat prestigiul până spre pragul noului veac. Scarlatti a căutat apoi angajamente la Florenza - împreună cu fiul său Domenico, a cărui virtuozitate a dorit să o promoveze - dar familia Medici nu a răspuns speranțelor sale. A ajuns din nou la Roma unde a devenit chiar "maestro di cappella" la Santa Maria Maggiore, dar a renunțat la acest post căci directivele suveranului pontiv îl obligau să rămână departe de scena de operă și a revenit în orașul de la poalele Vezuviului.

Unul dintre cei mai reprezentativi autori ai școlii mapolitane de operă din perioada barocului, Alessandro Scarlatti a compus și cantate și oratorii pe care mari interpreți ai prezentului le readuc la lumină prin înregistrările lor: discografia unor artiști de faima Ceciliei Bartoli sau a lui Andreas Scholl oferă mărturii în acest sens, iar Fila de calendar vă aduce două astfel de exemple.

Dacă rolul lui Alessandro Scarlatti în cristalizarea și dezvoltarea operei italiene este clar formulat în tratatele de istoria muzicii, mai puțin cunoscute sunt paginile sale de muzică instrumentală, în care - nu de puține ori - regăsim tendința spre cantabilitate împletită cu virtuozitatea ornamentală (elemente care îi caracterizează și scriitura vocală). In maniere diferențiate timbral dar și stilistic, cele două lucrări instrumentale (un concerto grosso și o sonata) selectate din ampla listă a opusurilor atribuite lui Alessandro Scarlatti pentru această schiță de portret componistic, propusă la 290 ani de la stingerea sa din viață, se doresc argumente pentru o mai amplă explorare a acestui univers creator italian.