În mai 2014, Muzeul Naţional Cotroceni găzduia concertul organizat de Radio România Muzical pentru onorarea unor artişti români al căror disc apărut anterior câştiga concursul nostru "Votează discul de muzică clasică al anului 2013". Laura Buruiană era între cei doi protagonişti (alături de pianistul Ferencz Vizi). Tot ea este sărbătorită la aniversarea a 35 de ani. Laura Buruiană este profesoară de violoncel la Brest, în Franţa, unde este acum stabilită.

Deja în presa locală apar ştiri despre succesele Laurei Buruiană. Aceasta, după ce în anii din urmă, a câștigat premii la concursuri importante precum Young Concert Artists de la New York şi Arturo Bonucci de la Roma, care i-au deschis drumul către o carieră internațională. Iar prezenţele pe scenele de concert au venit să potenţeze calităţile şi munca acestei tinere muziciene. Amintim concertele de stagiune în care a apărut ca solistă sau recitalurile de pretutindeni, alături de prezenţele în festivaluri precum "George Enescu", Bucureşti (2005, 2007, 2011), Due Mondi, Spoleto, (2002, 2003, 2005), Mostly Ceaikovski, Pella, USA (2004), Rheingau (2006), Usedom (2002, 2003) şi Young Euro Classic, Berlin, toate în Germania (2004).

Laura Buruiană, parteneră pentru pianistul Matei Varga în Sonata op. 99 în Fa major pentru violoncel şi pian de Johannes Brahms

O sărbătorim pe Laura Buruiană ascultând fragmente din discurile ei apărute în ultimii ani. Mai întâi Brahms - Sonata op. 99 în Fa major, selecţie de pe discul înregistrat în compania pianisului Matei Varga şi apărut în 2012. Despre cei doi muzicieni scrie cu entuziasm Jerry Dubins în publicaţia Fanfare, arătând că sunt în mod egal valoroşi, deci cu greu decide despre cine să vorbească mai întâi. Laura Buruiană este pentru el o artistă care deja şi-a stabilit locul în cercurile internaţionale ca "...o violoncelistă de cel mai mare calibru.... Ceea ce impresionează din momentul în care arcuşul ei se aşterne peste coarde este linia curgătoare, plină de pasiune trepidantă şi intensă rugă, însă atât de reţinută în limitele unei bune redări muzicale şi a bunului gust, încât nu se aude nici un singur portament chiar şi acolo unde schimburile de intervale mari ar oferi scuze altor interpreţi să invoce aceasta... Nu se aude nici măcar vreo schimbare de arcuş, într-atât de lină şi bine condusă este articulaţia Laurei Buruiană..."

Tânăra care împlineşte în 20 iunie 35 de ani (păşind, astfel, după canoanele acceptate în categoria artiştilor maturi) a fost invitată în ediţia din 2011 a Festivalului Internaţional George Enescu să concerteze la Sala Radio, alături de Ensamble de Paris. Legătura ei cu creaţia maestrului muzicii româneşti este evidentă din CD-ul înregistrat în acelaşi an şi apărut în 2012. Pe disc apare în compania celorlalţi doi muzicieni care alcătuiau atunci trio-ul Brâncuşi: pianista Mara Dobrescu şi violonista Satenik Khourdoian. Aceasta, după ce înregistrase cu pianistul Martin Tchiba sonatele de violoncel de Enescu în 2007. Dintre cele două trio-uri enesciene de pe discul trio-ului Brâncuşi, răsare o bijuterie miniaturală, scrisă pentru aceeaşi formulă instrumentală, Serenade Lointaine pe care o auzim în această ediţie a Filei de calendar.

Astăzi, trio Brâncuşi şi-a schimbat componenţa, alături de Laura Buruiană aflându-se pianistul Ferencz Vizi şi violonistul Arthur Soules. Aşteptăm ca intrarea în maturitatea artistică ce se consideră a veni acum, după împlinirea vârstei de 35 de ani, ca violoncelista Laura Buruiană să ne surprindă în continuare prin abordările ei mereu pline de efervescenţă şi fantezie, de sensibilitate şi forţă a expresiei. Un maestru al baghetei ne reţine atenţia în continuare la Fila de calendar...

La 10 ani de la moarte, despre Carlo Maria Giulini sau destinul unui pacifist marcat de cele două mari războaie mondiale

S-au împlinit în 14 iunie 10 ani de când ne-a părăsit Carlo Maria Giulini. Născut chiar în anul izbucnirii primului război mondial, va fi împiedicat să-şi înceapă meritata carieră de dirijor odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, când a fost obligat să se înroleze. Se întâmpla tocmai înainte de a porni primul său concert în faţa orchestrei în care fusese admis ca violist la doar 18 ani, cea a Academiei Santa Cecilia din Roma. Aici studiase viola, compoziţia şi dirijatul, apoi câştigase un concurs de dirijat care-i promitea tocmai acest premiu. Anii ce au urmat i-au adus multe provocări, dirijorul aflându-se mereu în elita ce a împins dezvoltarea culturii în ţara sa prin prezenţa în cele mai înnoitoare acţiuni de după război.

Cum se poate răsări din cenuşă precum pasărea Phoenix: din adăpost, în fosă la Scala, dintre gloanţe, în atenţia lui Toscanini, în compania Mariei Callas, a lui de Sabata, Zeffirelli sau a lui Visconti

Carlo Maria Giulini a dirijat primul concert de după nazism la Roma, în iulie '44, alegând Simfonia a IV-a de Brahms învăţată în adăpostul subteran în care s-a ascuns aproape un an după căsătoria rapidă încheiată în timpul unei permisii de pe front. Aleasa era iubirea din adolescenţă şi au rămas împreună 53 de ani, "până când moartea i-a despărţit" - moartea ei.

Şi s-a aflat între fondatorii Orchestrei Radio din Milano. Ca dirijor la Scala (recomandat de Toscanini lui de Sabata, căruia i-a şi succedat imediat, după ce maestrul suferise un atac de cord), a colaborat cu Zeffirelli pentru debuturile acestuia în trei producţii - Italiana în Alger, Cenuşăreasa şi Elixirul dragostei. După cum a semnat şi noua producţie cu Alcesta de Gluck a lui Visconti, prima colaborare a acestuia cu Maria Callas în rolul titular.

Şi a fost şi cel care a demisionat de la Scala, după ce Maria Callas a fost tratată batjocoritor de către public, în 1956, în pofida adeziunii pe care acela o manifesta faţă de personalitatea maestrului.

Opţiune fermă: fără teatru liric!

Activitatea de dirijor de operă a continuat la Glyndebourne, Edinburgh şi Covent Garden, pentru ca după Holland Festival din 1965 să părăsească fosa - a zis că definitiv - pentru podiumul din faţa orchestrei simfonice. Chiar dacă a revenit, din nou şi-a arătat nemulţumirea faţă de managementul general al acestei maşinării complicate pe care o presupune realizarea unui spectacol liric, încât timp de 14 ani nu a mai fost zărit într-un teatru liric - după cum se scrie în The Telegraph, după moartea dirijorului. 23 de ani a fost legat de Orchestra Simfonică din Chicago, iar în măsură mai mică sau mai mare, de orchestrele din Viena, Los Angeles, Berlin, Concertgebouw şi, desigur Philharmonia din Londra. Cu ea am ales să-l punem în valoare acum, la 10 ani de la dispariție, pe Carlo Maria Giulini.

Pasărea de foc de Igor Stravinski a fost lucrarea cu care am înţeles să-l omagiem pe dirijorul Carlo Maria Giulini, la 10 ani de la dispariţie. În afară de fireasca apropiere de partiturile genialului compozitor pe care orice dirijor o simte ca pe o provocare specială, în cazul italianului există şi alte conexiuni, între care poate cea mai importantă e aceea că în anii tinereţii, în care a funcţionat ca violist în Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma, a avut şansa să cânte şi sub bagheta lui Stravinski însuși.