ACUM:
7.00
Musica viva
Matinalul altfel marca Radio România Muzical.
Urmează: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 9.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Recomandări Înapoi

VIDEO. Intâlniri speciale la 'Cutia cu amintiri' - 31 mai

Publicat: joi, 28 Mai 2015 , ora 16.00

În 2003 s-a decis să se retragă de pe scena de concert și din sălile de recital. Avea 80 de ani. Alicia de Larrocha a fost în România - ca să răspundem la această întrebare pe care putem să ne-o punem fără teamă, căci informațiile sunt atât de sumare încât te și întrebi: chiar a fost aici? Da, în primăvara lui 1967 și nu doar pentru un concert ci pentru mai multe, la Ateneu și la Sala mică a Palatului. Un turneu în urma căruia ne-au rămas totuși mărturii sonore. Cu siguranță le-a lăsat amintiri de neuitat celor care au avut șansa să se afle în sală. S-a întâmplat asta pretutindeni pe glob, unde a poposit pentru una sau mai multe apariții.

Alicia de Larrocha - pianista "nu prea plăcută vederii..."


În septembrie 2009 a trecut în lumea celor drepți. Atunci, Wall Street Journal evidenția o trăsătură de caracter ce ține poate de inocența perpetuă a unei artiste de mare calibru, dar care a rămas toată viața extrem de modestă, cu un soi de "timiditate", de teamă în fața publicului. Și o considera "…una dintre ultimele reprezentante ale epocii de aur a pianismului, când poezia domnea, iar forța personalității însemna altceva decât afișarea spectaculosului."… "A fost una dintre puținele pianiste din lume care au avut o abordare feminină a claviaturii. Deși capabilă să genereze un sunet plin, frazarea ei era delicată și clară…" se scria și în ferparul din The Telegraph. Și tot de acolo aflăm că unii au comparat-o cu Vladimir Horowitz, date fiind blândețea și serenitatea lor asemănătoare.

Ea considera, însă că mai mult decât atât, mai aveau ceva în comun: ea mâini atât de mici, el, Horowitz, atât de mari! Aceeași problemă, dar privită din unghiuri diferite.

Când a venit în România avea 43 de ani, dar o importantă experiență de scenă. Avem versiunea ei pentru poeticul concert de Schumann cântat în 8 și 9 aprilie 1967. "Nu-mi place să fiu privită. Să stau la pian, așa scundă, nu sunt prea plăcută vederii, iar muzica este pentru ascultat, nu pentru privit…" se confesa Alicia de Larrocha într-un interviu din New York Times în 23 noiembrie 1995. Nici televiziunea nu-i plăcea: "Dacă realizez că sunt camere împrejur, nu mă simt în largul meu." Dar, în același timp, era conștiență de propria-i personalitate. 

Alicia de Larrocha - cu posibilități fizice reduse, a reușit... 

"Eu sunt eu, și nu-mi place să fiu comparată cu altcineva…" Cu posibilități fizice care ar fi părut să nu-i permită abordarea marelui repertoriu pianistic, a reușit. I-a fost parteneră de muzică de cameră lui Gaspar Cassado, dar și pentru Victoria de Los Angeles (pe care o acompaniase în adolescența cântăreței când a câștigat un concurs radiofonic). Iar idolul ei fusese Arthur Rubinstein (care-și începuse cariera în Spania și pe care îl cunoscuse când era doar o copilă). Viața în turnee i-a arătat complicațiile ei. În 1995 a mărturisit pentru New York Times că odată, în Franța unde locuia într-un apartament cu pian, a primit un buchet de flori de la un vecin, ce conținea o carte de vizită pe care era scris: "Vă rog, cântați mai tare. Vreau să vă aud!". Dar, altădată, la Zurich, studiul ei a condus la o vizită a poliției. "Sâmbăta este interzis să faci orice zgomot, ori să lucrezi în grădină" i s-ar fi spus. La New York, în apartamentul în care locuia la vremea interviului pomenit, aflat după colț de Carnegie Hall, "preparase" marele pian de concert Steinway ca să nu deranjeze vecinii…


Alicia de Larrocha - declarație la București: "…nu sunt făcută pentru muzica nouă…"

În fața publicului nostru a stat, două seri la rând, la Ateneu, pentru Concertul op. 54 în la minor de Robert Schumann cântat cu Orchestra Filarmonicii bucureștene și cu Mihai Brediceanu la pupitru. Pe de altă parte, muzica unor Granados sau Albeniz fusese adeseori pentru prima dată revelată publicului de pretutindeni de către ea, ca și în recitalul din București pe care l-a susținut în 11 aprilie 1967, după simfonicele de la Filarmonică, iar pe scena Sălii mici a Palatului a mai prezentat lucrări de Soler, Bach și Schubert. Totuși, după concertele de la Ateneu, într-un dialog cu Vasile Cristian publicat într-un program de sală mai bine de o lună mai târziu, recunoscându-și rolul în promovarea muzicii sale, declara, cu referire la evoluția de atunci a creației spaniole: "nu pot ști dacă e un moment trecător, sau un drum nou pe care vor merge muzicienii viitorului. Personal, îmi dau perfect seama că nu sunt făcută pentru muzica nouă…"

Ernst Wallfisch - violistul-pereche cu pianista Lorry Wallfisch

Era puțin înainte de al doilea război mondial când doi studenți de la Conservatorul bucureștean s-au cunoscut. El violist, ea pianistă. Au format un cuplu atât în viață cât și pe scenă. Auzindu-i împreună, Yehudi Menuhin i-a luat sub aripa sa ocrotitoare (aceasta după ce violistul îl cunoscuse pe însuși Enescu pe care apoi l-a considerat o veritabilă sursă de inspirație), astfel ajungând să cânte împreună la Festivalul de la Prades (și cu inițiatorul lui, Pablo Casals), mai mult, ajungând să-i sprijine pe cei doi soți să emigreze în SUA. "Este nevoie de un artist de talia domnului Wallfisch pentru a ridica viola din poziția de Cenușăreasă pe care o ocupă în familia coardelor". Este părerea criticului Elena de Sayn exprimată în Washington Evening Star la 22 octombrie 1951, după primul recital al duo-ului Wallfisch în capitala americană. Cam în aceeași manieră scria și Edmund Pendleton în ediția pariziană a publicației  New York Herald Tribune în 11 octombrie 1955. 




Wallfisch - origine germană, școală românească, faimă internațională

Ernst Wallfisch era născut la Frankfurt și a venit la București cu familia pe când avea doar 6 ani. Cariera sa, după anii 50 s-a desfășurat în diverse orchestre simfonice, la Dallas, Cleveland, Detroit, dar și în recitaluri și concerte atât pe continentul american, cât și în Europa, Africa de Nord sau Israel. Repertoriul restrâns dedicat instrumentului l-a făcut să caute neîncetat lucrări potrivite pentru afirmarea talentului său. Partitura Sonatei pentru violă mare de Nicolo Paganini are o istorie palpitantă, cum aflăm din notele scrise de Lory Wallfisch, soția și partenera de muzică de cameră a lui Ernst Wallfisch, și incluse în cărticica discului de unde am ales lucrarea din această după-amiază. Ca multe alte manuscrise ale lui Paganini, ea s-a rătăcit, fiind descoperită chiar de violistul nostru care aflase că se găsea în posesia unui industriaș german. Cu oricâte insistențe a încercat să-l determine a-i permite să facă o copie pentru a o putea cânta, făcându-și-l aliat chiar și pe fiul industriașului german, dorința i s-a împlinit numai după moartea celui dintâi.


A copiat cu mâna atât știma sa, cât și partitura și știmele pentru orchestră, căci lucrarea nu fusese tipărită - cum afirma Lory Wallfisch. Tot ea ne spunea că Paganini ar fi compus această piesă ca răspuns la diferendul avut cu Berlioz (care-i scrisese special Simfonia Harold in Italia, dar a cărei parte solistică de violă a fost refuzată de Paganini, considerând-o insuficient de ofertantă pentru el; Berlioz atunci i-ar fi spus ca în acest caz, să-și scrie singur un concert pentru violă și astfel ar fi apărut această sonată cu orchestră).

Ernst Wallfisch a semnat printre primele prezentări publice ale lucrării, cântând-o în martie 1974 cu Orchestra Simfonică din Baltimore sub bagheta lui Sergiu Comissiona. Aflăm, astfel că această "delicatesă" sau "bomboană" muzicală (numită astfel de criticul de la Baltimore Sun) "...glorifică viola într-o manieră ce evocă ariile efervescente din opera bufa italiană, în care farmecul și virtuozitatea sunt parteneri fericiți". Puteți savura această delicatesă muzicală în emisiunea de astăzi, într-o înregistrare cu Orchestra Filarmonică Germană din Herford și cu dirijorul Franz Allers datând din 1976.


Igor Stravinski interpretează Igor Stravinski la Moscova 

Și în cazul ultimei lucrări programate la "Cutia cu amintiri" avem de-a face cu un artist care și-a părăsit țara, dar, la chemarea confraților din Uniunea Compozitorilor, a revenit, după aproape jumătate de veac, pentru a-și expune arta în fața publicului moscovit.

Vorbim despre Igor Stravinski, revenit la Moscova în 1962 pentru a-și dirija propriile creații, chiar dacă a intuit că autoritățile comuniste doreau mai ales să puncteze politic această vizită a genialului creator, pe-atunci octogenar. "Nici un alt nume de artist nu fusese atât de urât tratat ca al meu, în Uniunea Sovietică…" ar fi spus atunci compozitorul care era și cetățean francez și american, arătând că vizita lui nu are nimic nostalgic în ea. Totuși, din dorința de a satisface aspirația tinerilor muzicieni ruși să-l cunoască, a acceptat invitația, iar câteva zile petrecute în Rusia au însemnat concerte la Marea Sală a Conservatorului, fie cu Orchestra Filarmonicii din Moscova, fie cu cea cunoscută drept "Orchestra Simfonică a URSS". Am ales muzica baletului Orpheus pentru a evoca acest moment memorabil.




Alicia de Larrocha, Ernst Wallfisch și Igor Stravinski (dirijor) - momente de istorie, duminică, 31 mai, la "Cutia cu amintiri". La ora 16.00.

Veronica Zbarcea
veronica.zbarcea@radioromania.ro