Două minţi uluitoare şi-au dat întâlnire în 2006 pe fondul unui material alcătuit sub sigla Nonesuch. Se cunosc de ani buni, s-au admirat reciproc cu mult înainte de a se întâlni, pentru că sunt printre cei mai buni - chitaristul Pat Metheny şi pianistul Brad Mehldau - "o pereche de vis" în opinia tuturor, critici şi public, fascinaţi de anvergura unui discurs în care ideile se împletesc firesc, în care jazzul îşi arată una dintre cele mai fascinante "feţe", o formă debordantă de modernitate, inteligenţă şi sensibilitate. "Metheny-Mehldau" se numeşte albumul pentru care vă lansăm invitaţia de a rămâne, în 11 ianuarie, legaţi de frecvenţele România Muzical; nu foarte nou, însă oferind atâtea oportunităţi celor care până în prezent nu sunt cuceriţi, de a se deschide către această artă a improvizaţiei, sau dacă sunteţi cunoscători, de a simţi o dată în plus, de ce iubiţi jazz-ul.

Pentru Pat Metheny, cel care a câştigat 20 de premii Grammy în 30 de ani, una dintre frumuseţile jazz-ului ţine de faptul că permite celor care cântă să-şi dezvăluie individualitatea, cine sunt cu adevărat ca muzicieni, într-o manieră care nu este posibilă în alte forme. Într-o altă ordine de idei, el consideră că un muzician are obligaţia de a "documenta" timpul în care trăieşte prin modul în care se manifestă sonor în planul improvizaţiei, mereu cu urechile deschise, cu onestitate şi ancorat în contemporaneitate. De aici jazzul său cu "o sensibilitate" rock. Însă artistul vorbeşte în egală măsură despre principiul unificator care străbate muzica, indiferent de epocă sau stil. Nu face diferenţe între Bach, Herbie Hancock, John Coltrane sau Igor Stravinski. "Sunt mult mai numeroase lucrurile care îi leagă, decât cele care îi despart".

Idei similare regăsim şi în ceea ce-l priveşte pe Brad Mehldau, cu 16 ani mai tânăr decât colegul său, însă foarte apropiat ca structură, pianistul care domină de 20 de ani scenele lumii şi care priveşte cu seriozitate şi în direcţia muzicii clasice. El se declară fascinat de armonie (ştiinţa de a combina acordurile), de ceea ce se întâmplă în spatele melodiei. "Se pune în general accentul pe melodie, şi îţi poţi pierde interlocutorii dacă le vorbeşti despre armonie. Însă Schubert, Brahms, Beatles, John Coltrane sau Duke Ellington, toţi erau mari armonişti. Au scris melodii uluitoare, dar ele nu ar fi însemnat prea mult dacă nu ar fi existat armonia."

O formă de armonie este şi modul în care cântă împreună Pat Metheny şi Brad Mehldau, în formulă de duo în opt dintre piesele albumului, şi în cvartet în celelalte două, împreună cu basistul Larry Grenadier şi Jeff Ballard la baterie, membri ai Trio-ului Brad Mehldau. Adăugăm şi faptul că predomină piesele semnate Pat Metheny, doar trei dintre ele fiind compuse de pianistul Brad Mehldau, fiecare muzician păstrându-şi individualitatea, însă întotdeauna îmbogăţită prin intervenţiile inspirate ale co-echipierului.

(Duminică, 11 ianuarie, în Jazz à la carte, ora 12,30)