În finalul episodului trecut îl aminteam pe Ludwig Senfl, compozitor elveţian care a activat la curtea lui Maximilian I şi ulterior la München, o personalitate cu un rol foarte important în cultura muzicală germană. De la Heinrich Isaac, profesorul său, a deprins o solidă tehnică de compoziţie iar lucrările sale dovedesc că stăpânea cu măiestrie stilul franco-flamand al vremii. Creaţia lui Senfl cuprinde 7 Misse şi numeroase motete, magnificate destinate serviciului liturgic şi câteva corale luterane, multe dintre lucrările sale sacre fiind dedicate ducelui Albrecht al Prusiei, un înfocat susţinător al lui Martin Luther. În cadrul repertoriului profan are aproximativ 250 de lucrări, toate de o valoare incontestabilă. Dacă în lucrările sale religioase Ludwig Senfl a rămas mai degrabă conservator, cele profane înglobau toate cuceririle melodice ale secolului al XVI-lea, aici Senfl îndrăznind să experimenteze cu sonorităţile şi să meargă pe drumuri mai puţin bătătorite. La fel a procedat şi pe terenul muzicii instrumentale.

Autori de tranziţie

După moartea lui Ludwig Senfl au apărut o serie de compozitori germani care au împins cultura muzicală germanică spre un alt nivel, mult superior. Printre aceştia se numără şi Johhanes Eccard, autor născut la Mülhausen, în Turingia. La vârsta de 18 ani, în 1571 s-a dus la München, unde a avut ocazia să lucreze cu marele Orlando di Lasso, care în acea vreme era cel mai faimos compozitor de origine străină care activa la curtea bavareză. De la Lasso a avut cu siguranţă foarte multe de învăţat şi acest lucru poate fi observa cu uşurinţă în lucrările lui Eccard, exclusiv vocale.

De aceeaşi vârstă cu Johannes Eccard şi încă şi mai iubit de Orlando di Lasso, în corala căruia a cântat la München, Leonhard Lechner a avut o contribuţie importantă în conturarea unei variante germane a motetului italian deprins la şcoala lui Lasso. Este, de asemenea, primul compozitor care a definitivat un ciclu complet de lucrări laice sau religioase pe versuri germane. Are, astfel, şapte colecţii de cântece seculare germane, care numără în total 160 de piese şi cinci de muzică sacră. La fel ca la Eccard, majoritatea creaţiei sale este vocală şi fapt notabil, foarte cunoscută de cei în mijlocul cărora a trăit. Dacă în perioada timpurie Leonhard Lechner foloseşte, la fel ca şi Eccard, structuri mai degrabă conservatoare în cântecele religioase polifonice, mai ales în cele scrise pe texte latine, mai târziu muzica sa din sfera sacră va deveni unul dintre cele mai rafinate exemple de pe parcursul secolului al XVI-lea, lucrările combinând înflăcărarea spirituală cu expresivitatea specifică madrigalelor.

Cu cât avansăm către finalul Renaşterii germane, vom întâlni pe plan muzical din ce în ce mai multe semnale ce prefigurează noul stil ce va culmina şi se va desăvârşi în epoca lui Johann Sebastian Bach. Dar înainte să vorbim despre doi autori care se aşează la graniţa dintre Renaştere şi Barocul muzical, îl amintim şi pe Hieronymus Praetorius, ce provenea dintr-o familie care a dat naştere unor numeroşi muzicieni pe parcursul secolelor al XVI-ea şi al XVII-lea. El a scris numeroase lucrări religioase, motete în latină şi a preferat, în general, stilul componistic policoral veneţian, în care vocile erau divizate în mai multe grupuri distincte. Corurile sale aveau în componenţă de la 8 până la 20 de voci împărţite în două, trei sau patru grupe. Era clar că muzicianul german stăpânea o tehnică sofisticată de compoziţie în privinţa stilului veneţian, deşi în lucrările în care a utilizat limba latină era mai degrabă conservator. A evitat, de asemenea, folosirea basului continuu, procedeu adoptat de mare parte dinte contemporanii său germani.

Un german specializat în Italia

Cu patru ani mai mare decât Hieronymus Praetorius, Hans Leo Hassler este cu siguranţă unul dintre cei mai importanţi compozitori germani din Renaşterea târzie, creaţia sa privind cu îndrăzneală către baroc. În 1584 Hassler va pleca în Italia, la Veneţia să-şi continue educaţia, un loc în care şcoala veneţiană era la apogeu iar stilul său componistic era deja cunoscut în Germania datorită unor autori ca Leonhard Lechner sau Hieronymus Praetorius. Aici l-a cunoscut pe Giovanni Gabrieli, cu care a devenit prieten apropiat. Împreună cu acesta, Hans Leo Hassler a studiat compoziţia şi cântatul la orgă cu Andrea Gabrieli, unchiul lui Giovanni. După moartea maestrului său s-a reîntors în Germania şi s-a stabilit la Ausburg. Perioada în care a activat aici ca organist la curtea lui Octavian al II-lea Függer a fost extrem de prolifică pentru el, stabilindu-i o reputaţie solidă de compozitor şi organist, deşi influenţa sa, ca autor protestant, era destul de limitată într-o zonă puternic catolică.

Influenţele lui Andrea Gabrieli şi ale autorilor italieni se vor simţi în stilul componistic al lui Hans Leo Hassler, care va aduce în Germania genuri ca villanella, canzonetta sau genuri dansante în care excelaseră Gastoldi şi Vecchi. Hassler a avut, astfel, un rol important în stabilirea unei dominaţii a stilului componistic italian asupra muzicii germane şi urmându-i exemplul, după el, mulţi muzicieni germani vor pleca să-şi desăvârşească educaţia în Italia. În Italia apăreau în acea vreme noi curente, îndreptate către ceea ce puţin mai târziu va fi numit barocul muzical iar Hassler a avut meritul de a transfera ceva din stilul concertat, din ideile policorale şi expresivitatea emoţională, specifică teritoriului veneţian în cultura germană, realizând astfel o trecere armonioasă şi hotărâtoare către Baroc.

Din punct de vedere stilistic, lucrările timpurii ale lui Hassler reflectă influenţa lui Lasso, în timp ce creaţiile sale târzii sunt tributare studiilor din Italia cu Andrea Gabrieli. Hassler va încorpora în muzica sa texturi contrastante, uneori cromatice, policorale. Misele sale târzii au linii melodice luminoase, graţioase şi fluide, ce amintesc de structurile madrigalelor italiene. Acest lucru a condus către o muzică religioasă mai puţin severă şi sobră, fiind acuzat chiar că lucrările sale în această sferă sunt mai degrabă agreabile decât profunde. Însă această atenţie acordată frumuseţii sunetului era o prioritate absolută pentru Hans Leo Hassler, un element în privinţa căruia nu concepea să facă nicio concesie.

Un celebru contemporan al lui Hans Leo Hassler a fost Michael Praetorius, cel mai tânăr fiu al unui pastor luteran din Turingia. Michael Praetorius este unul dintre cei mai adaptabili compozitori din epoca sa, fiind în mod special important în dezvoltarea formelor muzicale ce au la bază imnurile protestante. Despre el vom vorbi mai mult în următorul episod, când intrăm deja din punct de vedere istoric în Renaşterea timpurie a teritoriilor germanice.