În 15 iulie 2015 s-a stins din viaţă clavecinistul, dirijorul şi muzicologul Alan Curtis, fondatorul ansamblului 'Il Complesso Barocco'. El este unul dintre muzicienii responsabili de revitalizarea interesului pentru opera barocă, mai ales când vine vorba de creaţia lui Handel.

În cadrul ediţiei din 2011 a Festivalului Internaţional "George Enescu", Alan Curtis a prezentat, împreună cu ansamblul său, opera Ariodante. Interviul următor a fost realizat de Maria Monica Bojin cu această ocazie.

Puteţi explica de ce muzica preclasică are un efect pozitiv asupra noastră?

Are de-a face cu ceva legat de epoca în care trăim - nu pretind că ştiu ce anume, dar aşa simt eu. Ca şi timpurile de acum, muzica preclasică este foarte haotică, foarte complicată, foarte elaborată, şi în acelaşi timp reuşim să vedem o ordine în ea, ea ne ajută să facem faţă problemelor.

Deci muzica barocă este haotică? Eu o consideram una din cele mai organizate forme de muzică!

Este o muzică plină de detaliu, din punct de vedere psihologic - cred că acesta este un element care lipseşte muzicii de după ea. Are o complexitate care este uneori organizată, alteori nu, din nou spun că este foarte asemănătoare vieţii noastre de astăzi.

O lucrare interpretată pe instrumente autentice are un impact diferit asupra noastră decât acelaşi opus cântat pe instrumente moderne; mulţi o consideră a fi mai frumoasă. Ce anume diferă, din punct de vedere estetic, în aceste două variante?

Mai întâi, faptul că folosim instrumentele originale ne face să re-evaluăm muzica în sine. Dacă facem muzică pe instrumentele de astăzi, luăm cu noi mult "bagaj", să spun aşa, din trecutul recent. Eu am studiat la început pianul, şi ceea ce am învăţat despre acest instrument şi despre arta de a cânta la el m-a influenţat în interpretare. Când am trecut la clavecin, a trebuit să regândesc lucrurile, să o iau practic de la capăt. Cred că acesta este unul din cele mai importante aspecte ale interpretării pe instrumente de epocă: ne face să vedem lucrurile altfel, să găsim soluţii noi la probleme vechi. Mai cred de asemenea că instrumentele moderne nu sunt atât de flexibile, şi deci nu atât de potrivite muzicii vechi. De exemplu, atât vioara cât şi arcuşul au evoluat, şi felul în care foloseşti astăzi arcuşul este cu totul altfel decât cel care se utiliza demult. Interpretarea de epocă ne obligă să fim creativi, inventivi, iar aceste idei vin din însăşi muzica pe care o cântăm, şi nu din ceea ce proiectăm noi, ca viziune, asupra muzicii.

Aţi cerut să fie construite câteva instrumente aşa cum se făceau în perioada preclasică. Faptul că au trebuit să construiască instrumente vechi din materiale noi le-a pus probleme lutierilor?

Da, au fost ceva probleme, dar pe de altă parte lutierii au observat şi singuri că trebuie să folosească tipul… original de materiale. Vă dau un exemplu - coardele de clavecin care s-au folosit până recent sunt dintr-un oţel modern, un metal cu foarte puţine imperfecţiuni. Ei bine, am constatat că acea coardă nu suna atât de bine; coardele vechi, cu defecte - din punctul de vedere al omului modern - sunau mult mai bine tocmai datorită acelor imperfecţiuni! Iar acum în Il Complesso Barocco noi folosim un tip de coardă pe care îl face un lutier din Australia! Este posibil, deci, ca un lucru care pare la început un dezavantaj să fie de fapt un avantaj. Un alt exemplu - trompeta modernă are un anume orificiu datorită căruia cânţi mai uşor la ea; trompeta autentică nu îl are, însă calitatea sonoră este mult mai bună.

V-aţi specializat în opera barocă, dirijaţi de asemenea Gluck, Haydn, Mozart. Nu aţi fost niciodată tentat să treceţi mai departe de acest punct din istoria muzicii?

Nu, sunt foarte fericit să mă opresc la Mozart! Beethoven cel timpuriu este interesant, dar Beethoven este un compozitor pe care îl admir, nu îl şi iubesc. Pe Mozart îl admir şi-l iubesc - ca şi pe Händel sau pe Monteverdi. Este o chestiune de preferinţe personale, dar este vorba şi de faptul că fiecare om are anumite limite în raport cu ce simte în muzică şi cu ce-i spune muzica. Pentru mine, majoritatea muzicii secolelor al XIX-lea şi al XX-lea nu-mi spune prea multe. Cred că o înţeleg, sigur o apreciez, dar nu-mi comunică lucruri profunde, pe când muzica lui Monteverdi îmi vorbeşte enorm - o face de peste 40 de ani de când am început să o studiez! Recent am dirijat din nou "Încoronarea Popeei" şi am avut atâtea idei noi încât am decis să editez o nouă versiune a partiturii! Asta se întâmplă întotdeauna cu muzica pe care o iubeşti şi cu care te afli în legătură - descoperi mereu noi şi noi lucruri despre ea. Bolero-ul lui Ravel este o lucrare celebră, mi-a plăcut mult în adolescenţă, îmi place în continuare, dar nu mi-a oferit ceva în plus faţă de momentul când am auzit-o pentru prima dată. Asta înseamnă că nu este muzica potrivită pentru mine.

Mai poate însemna şi că lucrările lui Monterverdi, Gluck, Mozart sunt de fapt lucrări ale contemporaneităţii!

Pentru mine, da - ele se potrivesc modului meu de viaţă, de a trăi, experienţelor mele de astăzi într-un mod în care muzicile mai recente nu o fac. Am crescut cu opera "Cariera unui libertin" de Stravinski, am fost atât de entuziasmat când a fost compusă! Am studiat pianul cu Soulima, fiul lui Stravinski, şi el mi-a împrumutat exemplarul lui cu opera tatălui său, înainte de a fi publicată. Primul meu contact deci cu această operă a fost prin însuşi autograful lui Stravinski - iubesc încă această piesă, dar, în mod curios, când o ascult acum, mi se pare că este datată, îmi sună a anii 1950, în vreme de Gluck sau Bach nu-mi sună a anii 1700; îmi sună ca o lume pe care nu o cunosc, pe care-mi doresc să o explorez, plină de înţelesuri şi care are multe să-mi spună.

Credeţi că opera este genul muzical complet?

Este, pentru mine, cel mai fascinant; desigur, implică atât de multe, şi toate, diferite. Unul din motivele pentru care am ales opera este faptul că, foarte tânăr fiind, eram interesat de multe subiecte din diverse domenii - artă, istorie, literatură, frumuseţea costumelor, arta actoriei. Vă spun însă că atunci nu-mi plăcea deloc opera! Primele opere pe care le-am văzut mi-au provocat o stare de cumplită plictiseală. Mi-a luat o vreme lungă să devin interesat de acest gen şi, desigur, Monteverdi a fost cel care a atins coarda pasiunii în mine. Cred că aveam vreo 25 de ani - atunci a început călătoria mea prin operă. Am ajuns deci la Mozart acum, îmi plac şi alte opere - "Boris Godunov", "Cariera unui libertin", dar pentru mine opera adevărată este cea dintre Monteverdi şi Mozart.

La Bucureşti îl aduceţi pe Händel, şi o aduceţi pe "Ariodante". Ce defineşte operele acestui compozitor?

O privire superficială, doar asupra lor în sine, îţi spune că sunt creaţii compuse în majoritate pentru publicul englez, adică un public care nu ştie italiană foarte bine, de aceea recitativele sunt scurte şi nu povestesc prea multe. Sunt de asemenea lucrări care combină o serie de elemente: sunt scrise de un compozitor german pentru un ascultător englez, în limba italiană. Se opresc asupra unor subiecte legate de magie, de supranatural, nu reale sau contemporane. Händel nu a scris nici un libret, a folosit texte deja existente, ceea ce înseamnă că aveau şi ele deja o vechime de 60, de 80 de ani. Pare ciudat! şi poţi crede că operele ar fi de aceea complet neinteresante - de fapt asta au crezut şi ascultătorii până pe la jumătatea secolului XX. Cam pe atunci am început să ne dăm seama că operele lui Händel au ceva foarte special, ceva de care nu ne dădusem seama: ele sunt portrete psihologice. Ariile spun foarte multe despre personalitatea personajului care le cântă. Ele sunt cele care construiesc o atmosferă foarte plină de emoţie, sau de dramatism, sau spectaculoasă, deşi acţiunea în sine şi libretul nu sunt neapărat o mare operă de artă, uneori nici măcar nu au cine ştie ce sens, mai ales pentru că Händel a tăiat de multe ori exact părţile care explică acţiunea - recitativele acelea prescurtate pentru a le face mai uşor de înţeles pentru publicul englez.

Dintre cele 42 de opere ale lui Händel, cea mai plină de semnificaţie, de emoţie, este "Ariodante". Cu ani în urmă, teatrul La Scala din Milano mi-a cerut să aleg o operă de Händel, oricare, pentru a o pune în scenă acolo. Am ales "Ariodante", a fost prima oară când s-a cântat în Italia şi acum a devenit una din cele mai cunoscute opere ale acestui compozitor!

De ce credeţi că ne place atât de mult opera şi astăzi, după sute de ani?

Suntem acum într-o perioadă anti-clasică; asta nu înseamnă că nu există un mare interes pentru muzica clasică în sensul de muzică organizată, raţională, clasic-simplă - sunt caracteristicile muzicii lui Mozart, un compozitor foarte îndrăgit acum. Iar unul din genurile în care a scris Mozart este opera, iar în creaţia lui veţi găsi o operă numită "Flautul fermecat" - o lucrare cu totul iraţională, fantastică! Şi muzica ei este plină de emoţie şi iraţională. Händel este un compozitor care creează emoţie, un compozitor imaginativ, nu atât unul raţional, logic. Între multele motive pentru care opera este importantă pentru noi azi se numără faptul că noi avem un simţ ridicat al vizualului, mai mult decât se întâmpla în alte epoci. Dovezi suficiente sunt cozile uriaşe pe care le formează cei care vor să intre la muzee - cum ar fi Galeria Ufizzi de aici din Florenţa unde mă aflu acum, sau Luvrul din Paris. Oamenilor le place să urmărească o operă; mai mult decât atât, le place să o vadă şi aşa cum şi-o închipuie ei, şi aici intră în scenă opera în concert, un gen care a revenit spectaculos şi care se bucură de mare atenţie. În plus, multe dintre producţiile de operă sunt destul de simplu puse în scenă din cauza lipsei de bani - într-o operă în concert, scapi de problema banilor şi îţi poţi imagina tot ce auzi descriindu-se prin muzică. De exemplu, actul al 2-lea al operei "Ariodante" începe într-o grădină cu ruine gotice şi cu luna care se străvede de după un nor. Poţi auzi toate acestea în muzică şi le poţi vizualiza; de aceea cred că o operă în concert înseamnă mult mai mult decât un simplu concert. Ea face ca imaginaţia ta vizuală să colaboreze cu imaginaţia muzicală.