Estompată de celebritatea operei, aceasta şi-a urmat propriul drum, nu la fel de aclamat de către contemporani, dar cu o valoare care nu poate fi neglijată. Cu toate că opera era în topul preferinţelor, unii dintre marii compozitori care s-au dedicat acestui gen n-au ignorat nici muzica instrumentală. Astfel, în genul cameral, Giuseppe Verdi a compus un inedit cvartet de coarde, iar Gaetano Donizetti nu mai puţin de 18 lucrări. Secolul al XIX-lea este cel în care s-a afirmat Niccolo Paganini - virtuozul timpului său şi o figură decisivă a violonisticii în general. Nu există foarte multe personalităţi revoluţionare în istoria muzicii, în special a celei instrumentale, care să se compare cu Paganini atât în privinţa impactului lor, a influenţei asupra contemporanilor şi urmaşilor, cât şi în ceea ce priveşte legătura cu tradiţia. Asemeni lui Michelangelo, care a dus sculptura pe culmi aproape de ideal, Paganini a împins arta violonistică nu numai din clasicism în romantism, ci şi din normal la limitele exprimării sale tehnico-expresive. Compozitorul italian a imaginat şi cântat cam tot ceea ce se putea pe "acest instrument mic, din lemn, ce a consumat toată forţa mea", după cum spunea maestrul născut la Genova, în octombrie 1782. Expresia sa vine direct din belcanto, pe care l-a transpus pe strunele acordate în cvinte. Paganini a fost nu doar amatorul facil de succese fulminante pornite din abilităţile sale instrumentale uimitoare; dincolo de tenacitatea și eficacitatea cu care a împins, constant şi metodic, limitele tehnicii violonistice către extreme, incomparabilul genovez i-a fascinat, ca autor de teme muzicale, pe romantici de profunzime, ca Brahms, Schumann sau Liszt.

Alte nume reprezentative ale epocii

Mai puțin celebru ca Paganini, Giovanni Sgambati a fost un reputat pianist și compozitor italian, apreciat de Franz Liszt și Richard Wagner, ale cărui lucrări nu au beneficiat însă de atenția marii majorități a publicului. De altfel, este destul de greu de caracterizat stilul componistic al lui Sgambati, tributar în mare măsură unor nume ca Chopin, Mendelssohn, Schumann și bineînțeles Liszt. Piesele sale scurte pentru pian au fost considerate de către critici mai degrabă facile, în comparație cu numele componistice mai grele din Germania și Franța. Sgambati a fost însă printre cei, puțini la număr, care au promovat muzica instrumentală într-o perioadă în care Italia era cu ochii ațintiți mai ales pe operă. Așadar, din postura de compozitor de muzică instrumentală, Sgambati a fost la vremea sa o personalitate importantă, căruia Anton Rubinstein i-a și propus, de altfel, un loc la catedra Conservatorului din Moscova. Sgambati a refuzat însă, preferând să înființeze la Roma o școală publică, pentru cei cu o situație materială mai precară, instituție care în 1877 a devenit oficial Conservatorul Santa Cecilia, distinct față de celebra Academia Santa Cecilia, la care, de altfel, Sgambati a și studiat.

La fel de importantă a fost muzica instrumentală și pentru Giuseppe Martucci, care a promovat-o atât din ipostaza de dirijor, cât și din cea de compozitor. Printre meritele sale ca ca șef de orchestră se numără încercarea de aducere în fața audienței italiene nume ca Brahms, Berlioz și Schumann. Muzica britanică și-a găsit, de asemenea, un avocat înfocat în persoana sa, incluzându-o cu consecvență în programele concertelor sale. De altfel, Martucci este considerat unul dintre personajele reprezentative ale așa numitei revoluții intelectuale italiene. Pe terenul componistic a fost îndeosebi apreciat pentru darul său liric și delicatețea sonorităților, atribute manifestate cu precădere în lucrările scurte.

Doi maeştri ai chitarei, Carulli şi Giuliani

Ca şi vioara, şi chitara îi datorează Italiei începuturile sale "clasice". La Napoli, în februarie 1770 - în acelaşi an cu Beethoven şi nu mult înaintea lui Paganini - se năştea Ferdinando Carulli, el însuşi interpret virtuoz, compozitor prolific şi, foarte important, autorul primei metode pentru chitară, care este folosită şi astăzi. Meritul său în domeniul pedagogiei este cu atât mai important cu cât nu a beneficiat, în formarea sa, de îndrumarea sistematică a vreunui profesor, fiind un autodidact. În doar 12 ani, compozitorul italian a semnat peste 400 de compoziţii dedicate chitarei, sau în care chitara are rolul de instrument partener. A descoperit chitara ddin întâmplare, la 12 ani - în acea perioadă el studiind violoncelul - şi a decis să se dedice intimului instrument, cu sonorităţi atât de calde, şi să-i deschidă drumul către marile săli de concerte şi către inimile melomanilor. Ca stil, Carulli nu a ţinut să sondeze tensiunile romantice sau să producă altceva ascultătorului decât plăcere şi confort; însă a făcut-o, între clasicism şi romantism, cu farmec şi stil!