Importanţa Academiei Arcadiene

Evoluţia teatrului liric pe parcursul secolului al XVII-lea a condus către elevarea gustului artistic şi către preferinţa pentru o intrigă mai dramatică. Aşa s-a născut opera seria, ce a devenit dominantă în Italia şi în tot restul Europei, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Iar dacă în Renaştere, Camerata Florentină a condus către apariţia genului de teatru liric, în Barocul muzical a existat Academia Arcadiană, a cărei influenţă asupra operei seria a fost deosebit de importantă. Membrii Academiei, poeţi, literaţi şi compozitori au reuşit să introducă noi elemente în genul pe care-l considerau pretabil pentru materializarea celor mai înalte idealuri estetice. Ideile lor au condus, astfel, către o simplificare a libretelor, o renunţare la elementele comice, considerate derizorii, o reducere a numărului ariilor dar nu şi a elementelor de virtuozitate vocală şi o predilecţie în general pentru subiectele inspirate din clasicii antici şi tragedia modernă franceză.

Maeştrii operei seria

Unul dintre reprezentanţii de seamă ai operei seria a fost Nicola Porpora, un compozitor talentat şi un profesor renumit. Printre elevii săi s-a numărat chiar şi celebrul castrat Farinelli, sau Il ragazzo, cum era cunoscut pe întreg teritoriul Italiei. În acea perioadă Farinelli era o vedetă, un adevărat superstar, aclamat şi adulat de public, un simbol al virtuţilor eroice, graţie vocii sale înalte. Ca o ironie a sorţii, în momentul morţii lui Porpora, complet falit, cu funeraliile plătite din încasările unui concert public, Farinelli trăia într-o plăcută opulenţă, dobândită şi datorită metodei pedagogice bine însuşite de la compozitorul italian.

Antonio Vivaldi, un nume celebru al barocului italian a avut şi el un cuvânt greu de spus în domeniul operei seria. Stilul său exuberant, inovativ, luminos, neîncadrabil în scheme şi tipare, mărturisea cu fiecare notă o reală bucurie a compoziţiei, trăsătură care s-a transmis ascultătorilor şi i-a asigurat, astfel, o popularitate ce dăinuieşte şi în prezent, cu aceeaşi forţă. Dintre cele 46 de opere, Argippo, a fost pierdută timp de 278 de ani şi regăsită, din păcate incompletă, abia în 2006. Acţiunea sa se petrece la o veche curte regală indiană, unde o frumoasă prinţesă trebuie să înfrunte colţii intrigii şi fiorii dragostei şi ai pasiunii. 

Un alt compozitor important în istoria operei baroce italiene a fost Niccolo Jommelli, un autor neimpresionat de virtuozităţile tehnice ale soliştilor şi concentrat mai mult pe subiect şi pe componenta dramatică a libretelor sale. S-a poziţionat astfel în opoziţie cu spiritul vremii, în care la modă erau interpreţii spectaculoşi, în detrimentul acţiunii propriu-zise. Operele sale cuprind mai multe părţi dedicate ansamblurilor şi corurilor, cuprind de asemenea balete, o influenţă a lucrărilor colegului său francez Jean-Philippe Rameau şi o predispoziţie de a folosi orchestra, în special instrumentele de suflat într-un mod mult mai consistent. Această adevărată reformă este considerată în prezent asemănătoare pe teren italian cu cea a lui Gluck în spaţiul german. Cu toate acestea, Wolfgang Amadeus Mozart, prezent în data de 30 mai 1770 în public la premiera operei „Armida abandonatta”  la Napoli a descris lucrarea ca fiind „frumoasă dar prea serioasă şi demodată pentru operă”. Alternativă propusă de Mozart este, după cum ştiţi, inegalabilă şi ilustrează un geniu creator cum puţine au fost în istoria muzicii universale.

Să facem loc şi umorului - opera buffa

Haina aceasta serioasă şi sobră a operei seria nu l-a făcut doar pe Mozart să strâmbe din nas, ci şi pe alţi contemporani ai lui de pe teritoriul italian. În fond, oamenii mai au nevoie şi de umor, nu? Aşa a apărut opera comică, sau opera buffa, ce se adresa tuturor, într-un limbaj accesibil, colocvial şi ale cărei subiecte realiste, inspirate din viaţa cotidiană şi obiceiurile acesteia care se cereau persiflate, erau departe de morga celor antice. Il matrimonio segreto de Domenico Cimarosa se numără printre cele mai aclamate opere ale secolului al XVIII-lea şi singura din creaţia sa care a rămas în repertoriul contemporan. Istoria cuplului Paolino şi Carolina, siliţi să înfrunte o mare de intrigi pentru a-şi păstra căsătoria secretă a făcut deliciul publicului vreme de trei secole şi o face chiar şi acum.

La fel de cunoscut ca Domenico Cimarosa a fost, în domeniul operei buffa, şi Giovanni Battista Pergolesi. Opera sa, La serva padrona, este considerată o importantă punte între baroc şi clasicismul muzical. Iniţial, Pergolesi intenţionase ca opera sa să fie un intermezzo pentru o altă lucrare a sa, o operă seria care nu a rămas însă în istorie. Povestea şiretei Serpina a cucerit mai mult şi s-a impus în faţa implacabilităţii timpului.