Dezvoltarea muzicii instrumentale

Până prin secolul al XVI-lea, instrumentele muzicale erau utilizate, cu predilecţie, cu rol de acompaniament al liniilor vocale. Însă, chiar înainte de anii 1600 s-a observat o preferinţă crescută a compozitorilor de a scrie piese strict intrumentale. Unul dintre motive l-a reprezentat şi dezvoltarea meşteşugurilor, care au făcut posibilă fabricarea şi îmbunătăţirea instrumentelor. Atfel, genurile şi formele instrumentale încep să-şi facă din ce în ce mai mult apariţia şi chiar să se impună. La început, muzica instrumentală s-a afirmat timid, luând forma unor transcripţii efectuate după partiturile vocale, fie din sfera muzicii de dans, fie din cea a muzicii tradiţionale sau religioase. Nu a trecut mult însă, până când aceste forme de împrumut s-au închegat în unele de sine stătătoare, printre care se numără sonata, ricercarul, fantasia, toccata, pavana sau gagliarda. Principalul reprezentant al muzicii instrumentale italiene renascentiste a fost Giovanni Gabrieli, nepotul lui Andrea Gabrieli, cu care a studiat canto, orgă şi compoziţie şi pe care l-a urmat, ca prim organist, la biserica San Marco din Veneţia. Volumul său, "Sacrae symphoniae", a avut un succes atât de mare, încât mulţi ccompozitori din celelalte ţări europene, mai ales din Germania, veneau până în Veneţia pentru a-l studia. Deşi a abordat multe genuri sonore, Giovanni Gabrieli a preferat întotdeauna repertoriul vocal sacru şi muzica instrumentală. Una dinte cele mai importante lucrări ale sale este "Sonata pian e forte", pe care a scris-o pentru două grupuri constrastante de instrumente. În fiecare dintre cele două grupuri, instrumentele grave sunt o variantă a trombonilor de astăzi. Cele care diferenţiază grupurile sunt instrumentele înalte, cornetti pentru primul şi violinele, similare cu violele de astăzi, pentru cel de-al doilea grup.

Genuri instrumentale cultivate în epocă 

Sonata, al cărei nume va avea în secolele următoare o rezonanţă extraordinară, însemna în Renaşterea târzie pur şi simplu o piesă cântată la un instrument. Termenul provine de la verbul suonare şi face distincţia, astfel, între lucrările de acest gen şi cele destinate vocilor umane, cu verbul corespunzător, cantare. De altfel, o altă denumire a sonatei era "canzon da suonare", aşa cum apare în creaţia lui Gioseffo Guami, un alt compozitor de excepţie al vremii, profesor al lui Andrea Banchieri şi lăudat de Vincenzo Galilei pentru talentul său.

Un alt gen cultivat în epocă a fost ricercarul, de la verbul ricerca, a căuta. După cum observaţi, toate aceste genuri aveau la bază definiţii foarte explicite. Ricercarele erau construite într-un stil polifonic liber, imitând deseori motetul. În general, compozitorii investigau, prin aceste gen, posibilităţile sonore ale instrumentului, adică ale lăutei sau orgii, fiindcă pentru ele se scriau, preponderent, ricercare. Lăuta, un instrument cu coarde ciupite, ca şi chitara, era foarte iubită în Renaştere datorită sonorităţilor sale diafane şi melancolice. Nu degeaba a fost numit Francesco da Milano "Il Divino". Ascultându-i lucrările înţelegem admiraţia contemporanilor săi. Remarcabil în muzica sa este felul în care ştie să dezvolte şi să prelucreze câteva idei muzicale, într-o bogăţie a explorării materialului sonor demnă de verbul ricerca, ce stă la baza ricercarului.

"Ieri, cea mai remarcabilă doamnă, Isabella, a venit pentru a-l vizita şi a-i prezenta respectele sale Seniorului. Cavalerul Franceschino a condus-o pe Excelenţa Sa în camera unde Seniorul nostru mănâncă de obicei şi unde era pregătită o masă minunată, plină cu fructe şi cu tot felul de alte lucruri. Apoi, a venit Francesco da Milano, excelent interpret la lăută, aşa cum, probabil, Excelenţa Voastră ştie deja, care împreună cu doi companioni ai săi au cântat cu două lăute şi o violă, spre marea noastră plăcere şi încântare. Cred că acest Francesco nu are egal în acest gen de muzică şi mai cred, cu puţina mea cunoaştere pe care o am în domeniu, că este printre puţinii de acest gen din întreaga lume." Acesta este un fragment dintr-o scrisoare a Ambasadorului de Mantua la Roma, adresată unui prieten, în care era descrisă vizita la Papa Clement al VII-lea a Isabellei d'Este, o mare figură feminină a Renaşterii. Francesco da Milano a scris şi foarte multe fantasii, lucrări apropiate de ricercar, cu care împărtăşeau ideea de libertate formală. Aşa cum sugerează şi numele, lucrările de acest gen aveau o factură improvizatorică, de multe ori fantasia fiind asociată, pentru a crea un echilibru, cu forma mai sever construite.

Dar nobilii italieni mai trebuiau să şi danseze, nu? Printre genurile destinate dansurilor de curte se numărau pavana şi gagliarda. Pavana avea un caracter mai grav, în timp ce gagliarda, cu care făcea, de obicei, pereche, avea un profil mai viguros. Unul dintre compozitorii care s-au concentrat asupra genurilor dansante este Giorgio Mainerio, preot, compozitor şi pasionat de ocultism, în jurul căruia a plutit mereu o aură de mister şi suspiciune. De altfel, Inchiziţia din Aguilera a şi iniţiat o cercetare asupra sa, dar se pare că nu s-au găsit dovezi concludente, deşi multe voci şopteau că respectabilul preot s-ar fi ocupat cu astrologia, cu magia şi necromanţia chiar. După ce aceste bănuieli oficiale s-au risipit, Giorgio Mainerio a preferat să ducă o viaţă retrasă, chiar izolată.