Primele exemple de polifonie sonoră

Vă mai amintiţi, probabil, de unduioasele linii ale cânturilor gregoriene sau de cele parfumat orientale ale cânturilor ambroziene. Ei bine, acestea au fost punctul de plecare către ceea ce în prezent se numeşte polifonie muzicală. Astăzi vom vorbi, printre altele, despre complicata şi fascinanta artă de a jongla şi a manevra diferite voci aparent independente din multe puncte de vedere dar unite de acelaşi schelet armonic. Vom mai vorbi, de asemenea, şi despre alte două genuri cultivate în Trecento-ul italian: madrigalul şi motetul. Revenind la polifonie, trebuie spus că la început a fost organum-ul, adică, de exemplu, un cânt gregorian transpus după ureche, într-o manieră improvizatorică, la un interval consonant. Ce înseamnă consonant? Un sunet care stabileşte o relaţie armonioasă şi echilibrată cu cel faţă de care se raportează, rezultatul nefiind în niciun caz stresant pentru ureche. Modelul sonor urmărea cu atenţie în organum melodia originală, singura de fapt notată în partitură. Vă imaginaţi că asta cerea o oarecare dexteritate, nu? Cu timpul, compozitorii au prins curaj şi văzând că rezultatul sună chiar bine au început să noteze în partitură această a doua voce, creându-i, astfel, o identitate, pentru ca mai apoi să îşi permită să o şi dezvolte, să-i dea un profil independent. De aici şi până la apariţia mai multor voci dialogate nu a fost decât o chestiune de timp. Un timp din care face parte şi Evul mediu, atunci când polifonia începe să se dezvolte din ce în ce mai mult, ramificându-se în două direcţii - polifonia sacră şi polifonia laică.

Madrigalul, principala formă a polifoniei laice

Numele său vine, după unii teoreticieni, de la carmen matricalis, poem scris în limba populară; alte surse afirmă însă provenienţa termenului din expresia cantus materialis în opoziţie cu cantus spiritualis ce se referea la polifonia religioasă. Primele madrigale aveau o tehnică polifonică destul de primitivă, deseori vocile urmând un traseu sonor monoton, în timp ce ritmul şi melodia nu excelau prin creativitate şi diversitate. Ulterior, acest neajuns va fi depăşit dar madrigalul italian din Trecento, care, de altfel, spre începutul secolului al XV-lea nu va mai fi abordat, nu va reuşi niciodată să egaleze faima de care s-a bucurat şi se bucură în continuare madrigalul renascentist, cu care nu are nicio legătură în afară de nume. O caracteristică a madrigalului din Trecento o reprezintă utilizarea unor melisme bogate la începutul şi la sfârşitul frazelor, în timp ce, în interior conţinutul este expus aproape silabic. La fel ca şi ballata, madrigalul reprezintă, aşadar, o pendulare între ornamentaţia bogată şi declamaţia rapidă. Unul dintre cele mai faimoase madrigale ale epocii este Una Panthera de Johannes Ciconia, piesă compusă în cinstea vizitei în oraşul Padova a nobilului Lazzaro din Lucca. Versurile, gândite probabil chiar de Ciconia se referă la originile mitice ale fondării oraşului Lucca de către o panteră magică în compania zeului războinic Marte.

Până prin secolul al XIV-lea oamenii se obişnuiseră să privească Biserica, şi în mod special papalitatea, ca pe autoritatea supremă în materie de morală, dreptate, cultură şi chiar politică, poate mai ales politică. În secolul al XIV-lea însă, această supremaţie a papei a început să fie intens discutată. Să fi fost de vină şi răsunătoarele scandaluri privind viaţa coruptă a înalţilor clerici? Nu degeaba era prezentă satira în cântecele-poezii ale goliarzilor, despre care am vorbit în episodul trecut. Întâmplător sau nu, în această perioadă au apărut şi multe curente creştine considerate eretice, dintre care s-a desprins mai târziu şi protestantismul. Această distanţare a reuşit să traseze mai uşor linia de demarcaţie între Biserică şi Stat, între revelaţia divină şi cea intelectuală, umană. În muzica medievală italiană însă, dragostea pentru Dumnezeu, ţară, femei şi vînătoare s-a slujit de aceleaşi mijloace înflorite şi expresive, ce i-au devenit treptat specifice. Spre deosebire de colegii lor francezi, orientaţi către un stil mai rafinat şi delicat compozitorii italieni puneau la grea încercare calităţile vocale ale interpreţilor din dorinţa de a-şi exterioriza cât mai expresiv posibil amploarea pasiunilor şi adâncimea emoţiilor. Francesco Landini, compozitorul orb încă din copilărie dar respectat şi apreciat de către toţi contemporanii săi nu face excepţie de la această regulă, ba chiar a devenit unul dintre cei mai reprezentativi compozitori ai perioadei medievale italiene. Nu degeaba a apărut ca personaj în cartea "Paradiso degli Alberti" de Giovanni da Prato.

Indiferent că scriau despre patronul oraşului lor, Fecioara Maria sau despre vreo experienţă erotică, autorii italieni aveau tendinţa să utilizeze acelaşi stil melodic ornamentat care reprezenta de fapt dragostea acestora pentru muzică şi felul în care înţelegeau să-şi transpună sentimentele pe note. Până la urmă, având de-a face cu spaţiul italian, expansiv, uneori excesiv dar mai mereu torid, aceste opţiuni componistice sunt de înţeles. Meritul de a fi stabilit forma definitivă a madrigalului îi revine lui Giovanni da Cascia sau Giovanni da Firenze, aşa cum a mai fost cunoscut în epocă. Piesele sale au o bogăţie a expresiei melodice greu întâlnită în lucrările contemporanilor lui.

Reprezentantul polifonic al muzicii sacre

Motetul italian va fi un gen neglijabil abordat pe teritoriul italian înainte de secolul al XIV-lea. Construit pe trei voci, două înalte, în registre asemănătoare, care evoluează într-o formă dialogată şi una cu rol de acompaniament, motetul italian diferă ca structură de fratele său francez, mult mai elaborat şi poate chiar mai rafinat. Această defazare va fi însă recuperată treptat, o dată cu intrarea în Renaştetere. Nu întâmplător, cel mai cunoscut compozitor de motete al epocii a fost Johannes Ciconia, un franco-flamand care nu putea fi imun la influenţele teritoriului de origine. Într-un gen sacru, ce ar fi presupus mai multă sobrietate, Ciconia va utiliza un stilul melodic puternic ornamentat. Deosebirea de genurile laice, de exemplu madrigalul, nu este foarte evidentă dar nu vă miraţi prea tare, fiindcă vorbim despre Italia şi apetitul lor pentru ornamentică.