De abia aștept…

Arhivă : Cronici Înapoi

De abia aștept…

Publicat: marţi, 10 Mai 2022 , ora 13.19

Îmi vine din ce în ce mai greu să comentez producțiile de musical semnate Răzvan Mazilu. Pur și simplu încep să mă repet căci, superlativele nu îmi mai ajung. Dar cert este faptul că regizorul, coregraful și creatorul de costume nu ar putea reuși nimic fără o trupă de actori talentați și dăruiți. Am fost atât de încântată de actorii din cel mai recent spectacol al teatrului Excelsior, Opera de trei parale de Brecht-Weill, încât am început să le cercetez trecutul- mulți au mai jucat în spectacole Mazilu -, să le citesc cv-urile și interviurile, să încerc să găsesc un "ceva" sensibil și profund care să mă poată duce mai departe. Am avut noroc și, într-un interviu acordat de actorul Mihai Mitrea Georgianei Ioniță pe spectacola.ro în decembrie trecut, am găsit această declarație: Răzvan Mazilu. Un om cu un univers creativ care pare fără limite. Strict și sever, atent la detalii până la ultima cusătură de la costum, cu un ritm de lucru halucinant care câteodată simți că te copleșește, dar un om extraordinar fără de care nu aș fi fost unde sunt astăzi. Evrica! Am găsit cheia succesului spectacolelor extraordinare care i-au adus lui Răzvan Mazilu un Premiu special UNITER 2022 pentru dezvoltarea spectacolului de musical în România. Și, în acest context festiv, nu uit să amintesc nominalizarea Oanei Predescu în 2020 la Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriță în rol principal pentru rolul Morticia Addams din spectacolul de musical Familia Addams, regia, coregrafia și costumele Răzvan Mazilu, și Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal acordat de același for lui Lucian Ionescu, în același an 2020, pentru interpretarea personajului Gomez din același spectacol Familia Addams. Concluzia vine de la sine. Artiștii potriviți, în piesa potrivită, la momentul potrivit. Și, se pare că momentul musicalului românesc a sosit ( în sfârșit!) cu adevărat. După Cabaret-ul de uriaș succes de la Teatrul Odeon, Răzvan Mazilu revine pe scena și la actorii de la Excelsior cu Opera de trei parale de Brecht-Weill. Tema poveștii: cum să treacă ușor banii tăi în buzunarul meu!? Cerșetoria e veche de când lumea, dar astăzi, ea a ajuns la nivel de artă! Cine nu muncește nu are dreptul nici să cerșească! este convingerea Celiei Peachum, soția lui Jonathan Jeremiah Peachum, regele cerșetorilor și proprietarul firmei "Prietenul cerșetorilor" care se ocupă de transformarea amatorilor, demni de tot disprețul, cei care rămân mereu cu buzunarele goale, în artiștii care știu să combine cu efect maxim imaginea cu povestea, și au întotdeauna, la sfârșitul unei zile de muncă cinstită, buzunarele pline. Vă amintiți de Filantropica lui Nae Caranfil?! Au trecut 20 de ani de atunci, eram în 2002. Sigur că vă amintiți, un asemenea film nu poate fi uitat. Iar dacă coborâm pe spirală, trecem pe lângă Opera de trei parale, premiera în 1928 deci acum… 100 de ani și, dacă coborâm și mai jos, ajungem la Opera cerșetorului, o baladă scrisă de englezul John Gay pe muzica lui Johann Pepusch în 1728 deci acum… 300 de ani. Aveam dreptate… cerșetoria este o meserie veche de când lumea care - culmea - a inspirat mari artiști atrași de râsu-plânsu vieții drojdiei societății, o lume ignorată, ștearsă voit din raza vizuală obișnuită, dar care există, colcăie, pulsează, se zbate pentru supraviețuire. Unde? În Soho, cartierul atât de… colorat al Londrei. Și germanul Brecht a păstrat, pentru a sa Operă de trei parale, tot cadrul cartierului londonez rău-famat. Cel mai important cântec/song al piesei este cel care îl prezintă pe Macheath, zis Mackie Șiș; cea mai cunoscută pagină a lucrării, o piesă scurtă în care se vorbește despre personajul fantastic, unic, căci Mackie este cel mai cel dintre borfașii, ucigașii, hoții din Soho. Nu se teme de nimic, nu se dă înapoi de la nimic, minte cum respiră, e prieten cu șeful poliției ( cu care a fost cândva camarad de armată), e un obișnuit al lupanarelor, admirat, temut și, deci, respectat de toți. Lumea lui nu are nimic comun cu lumea cerșetorilor "cinstiți" crescuți de Jeremiah Peachum. Iar când acesta află că propria lui fiică, Polly este iubita cuțitarului, disperarea atinge dimensiuni apocaliptice. Și, pe bună dreptate căci, deși îndrăgostit de fată, Mackie nu își schimbă modul de viață, continuă să frecventeze, în fiecare zi de joi, bordelurile cunoscute, este trădat, este prins și, dacă nu ar fi fost grațiat, miraculos, în ultima clipă, ar fi sfârșit mizerabil cu ștreangul de gât.

Se poate vorbi deja, în teatrul românesc, de stilul Răzvan Mazilu ca și de "actorii lui Răzvan Mazilu". Lucian Ionescu este, desigur în capul listei. La el a apelat regizorul atunci când a creat un personaj Mackie Șiș de operetă, cu perucă, zbenghi/signe de beauté și redingotă cusută cu fir de aur. De operetă? veți întreba. Da, de operetă, răspund. Chiar dacă partitura nu este o operetă…dar nu este nici un musical gândit ca atare… este … un spectacol de teatru împănat cu momente muzicale ( după modelele Shakespeare și Molière), o lucrare-experiment pe care regizorii de astăzi au libertatea să o gândească în cheie proprie. Cred că, îmbibat încă de Cabaret-ul de la Odeon, Răzvan Mazilu a dorit să refacă, la o altă scară, ideea de spectacol de cabaret cu tentă politică. Tehnica folosită este cea de teatru în teatru. Pe scenă, actorii joacă într-o altă scenă, clar definită. Ei joacă și se joacă într-o manieră ce impune convenționalul și statutul de purtător voit de mesaj. Nu vor să fie adevărați… vor să fie crezuți. Sunt cerșetori, își scriu gândurile pe pancarte din carton dar sunt și actori ce se visează într-o lume a bogaților îmbrăcați în scumpe haine de blană. Uimitoare și admirabilă ideea prostituatelor în imagini de păpuși de porțelan, sparte și stricate… De la Brecht preluat și păstrat cu sfințenie pianul amplasat într-un grajd, adus de prieteni ca dar de nuntă, semn al unei nobilimi "autentice"…Din Cabaret translat personajul Maestrului de ceremonii, excepțional inventat, gândit, îmbrăcat, jucat aici a la Marlene Dietrich…O parodie subtilă care declanșează oh-uri spontane din partea cunoscătorilor: introducerea în momentul în care, disperat, Mackie așteaptă să fie spânzurat, a celebrei arii E lucevan le stelle din opera Tosca de Puccini în interpretarea tenorului Jonas Kaufmann ! - Da, e ideea mea. Am vrut să pun "față în față" opera clasică cu opera "deconstruită" de Brecht si Weill, care nu dădeau doi bani pe genul liric mi-a mărturisit Răzvan Mazilu…. Și exemplele ar putea continua. Dar! Ca de fiecare dată când vreau să scriu o cronică de teatru muzical - și nu numai - îmi dau seama că vorbele lui George Bernard Shaw (cred!) Scuzați-mă, am vorbit mult, nu m-am pregătit ! sunt foarte adevărate. Cu variațiunea Scuzați-mă, am vorbit mult, am citit mult, m-am informat mult dar nu am reușit încă să spun totul. Și că, mult mai simplu ar fi ca, în acest moment să mă opresc și să vă îndemn Mergeți la Teatrul Excelsior, la Opera de trei parale a lui Mazilu! Eu am fost și, de abia aștept să văd spectacolul, din nou.