Un public predominant feminin a umplut, aseară, Sala "Ion Lucian" a Teatrului Excelsior, radiind o nerăbdare anticipativă ce se simţea pregnant în aer. "Cum poţi să fii stresată când tocmai te pregăteşti să asculți Mozart?" - îşi dojenea prietena o tânără în sandale; şi m-am gândit că are dreptate, întâlnirea cu muzica maestrului născut la Salzburg nu are cum să nu te smulgă din cotidian. Doar că aseară nu a fost vorba neapărat despre muzică şi interpretarea ei, ci mai ales despre Rolando Villazón recitând sau, mai bine zis, declamând o serie de scrisori pe care Wolfgang Amadeus i le-a trimis tatălui său pe parcursul timpului, fiecare fiind urmată de câte o parte din cele şase sonate pentru pian şi vioară compuse de Mozart la Viena şi tipărite în 1781. Conceptul poate părea în acelaşi timp inedit, proaspăt dar şi bizar sau forţat. Bine, să asculţi cuvintele aşternute de Mozart pe hârtie recitate într-o engleză cu accent sud-american poate crea, din start, amuzament inerent. L-am felicitat în gând pe Villazón că nu şi-a pus perucă şi costum de secol al XVIII-lea, pentru că efectul parodic ar fi fost amplificat. A mizat, inspirat, pe simplitate şi minimalism, alegând haine negre, mai degrabă casual şi asortându-se, deloc întâmplător, nu-i aşa, cu austeritatea scenei gri, puţin rece, eliberată de decoruri dar încălzită de luminile albastre, de pianul de concert şi de vioara istorică a lui Emmanuel Tjeknavorian.

Desigur, Rolando Villazón ştie să capteze publicul şi celebrul tenor a fost în sine un spectacol în rolul de recitator, subliniind şi accentuând nuanţe, muşcând sau mângâind cuvintele, susurându-le sau, dimpotrivă, împroşcându-le, jucându-se cu cadenţa textului căruia i-a dat viață fie mai lent, în momentele dramatice sau de suspans, fie lansându-se într-o tiradă demnă de o opera buffa. Pentru că, de ce să nu recunoaştem, nicio clipă nu l-am putut confunda pe Villazón cu Mozart deşi, e-adevărat, niciun cuvânt nu a fost lipsit de personalitate. Doar că o personalitate în cheia văzută de tenorul mexican, care a ales câteva scrisori relevante în privinţa relaţiei controversate dintre Wolfgang Amadeus şi Leopold. Însă, chiar şi aşa, Villazón a reuşit să contureze colorat traseul unei poveşti care ne-a purtat din anul 1777, în care Mozart a plecat din Salzburg însoţit de mama sa, tonul scrisorilor fiind atunci preponderent jucăuş, către primele dispute cu Leopold privind alegerile profesionale, cu un punct culminant reprezentat de moartea mamei, continuând cu episodul căsătoriei cu Constanze, cu îngrijorarea din ultima scrisoare adresată tatălui său şi încheindu-se, ca un arc peste timp, cu una dintre celebrele scrisori de tinereţe, în care Mozart îşi permite şi termeni ireverenţioşi. Momente disparate în timp, diferite ca ton şi însoţite de partituri apropiate ca afect, fie zglobii, jucăuşe, fie lirice, cu accente dramatice ori meditative. Interpreții, violonistul Emmanuel Tjeknavorian şi pianistul Maximilian Kromer, au oferit versiuni îngrijit conduse, cu numeroase elemente aparținând interpretării informate istoric, fără vibrato, cu articulaţii precise, spaţiate, fără exces de legato dar, în acelați timp, şi fără un profil inconfundabil. Răutăcioşii ar putea specula că cei doi muzicieni au fost aleşi special pentru a nu-l pune în umbră pe recitator, dar eu prefer varianta mai optimistă, aceea a oportunităţii oferite celor doi tineri interpreţi de a câştiga experienţă alături de un artist de carisma și anvergura lui Rolando Villazón şi în cadrul "Săptămânii Mozart", eveniment cu totul special al cărui director artistic, între 2019 și 2023 artistul este și care s-a reflectat, astfel, și în Festivalul Internaţional "George Enescu".

Photo Credit: Festival de Pâques 2019 / Caroline Doutre