In ropote de aplauze și ovații s-a încheiat în 10 septembrie spectacolul scenic oferit de Rolando Villazon pe podiumul Ateneului Român, în compania unei excelente pianiste originare din Canada: Carrie Ann Matheson.

O sală plină l-a așteptat cu nerăbdare pe tenorul mexican stabilit în Franța de mulți ani. Rolando Villazon este un veritabil "Star" al scenei musicale, cu a sa carieră internațională începută strălucitor acum 2 decenii, după ce a cucerit premiul al doilea și cel pentru zarzuela la Concursul "Operallia", patronat de Placido Domingo. Villazon a confirmat apoi prin prezențele sale pe afișele unor mari teatre de operă ale lumii, cucerind prin vocea și dezinvoltura jocului său. Pasionat de aspecte diverse ale comunicării cu publicul, Rolando Villazon și-a văzut la un moment dat pus sub semnul întrebării viitorul său ca solist vocal, căci a trebuit să treacă - acum mai bine de un deceniu - și printr-o intervenție chirurgicală pentru a îndepărta un chist care afecta chiar…integritatea "instrumentului muzical" al acestui tenor faimos; probabil că publicul a rămas sensibil și la această poveste de viață, nu numai la celebritatea unui nume care se re-definește în ultima perioadă și în domeniul regiei de operă sau în elaborarea de proiecte artistice și discografice. Dar nu cred că este nevoie să mai caut alte explicații pentru afluența celor care au umplut cu elan Ateneul în dorința de a-l vedea și asculta pe acest artist adus la București de actuala ediție a Festivalului Internațional "George Enescu". Iar spectacolul oferit de Rolando Villazon - alături de pianista Carrie Ann Matheson - i-a făcut să plece fericiți; am auzit multe voci care exclamau la final că le-a creat o altă stare de spirit decât cea de la venire…

Rollando Villazon a cucerit sala cu nota de firesc, cu cele câteva cuvinte în română pe care s-a străduit să le învețe pentru a se adresa publicului, cu felul în care a salutat și mulțumit aplauzelor tuturor: celor așezați în staluri și loje dar și celor amplasați pe scenă, practic în spatele solistului… Iar lumea a fost total entuziasmată atunci când vedeta s-a grăbit - cu galanterie și politețe elegantă - să așeze într-o poziție cât mai avantajoasă (pentru a vedea și auzi) scaunul unei doamne care încerca să îl mute cu discreție puțin mai în lateral… Dealtfel, în partea a doua a programului, "regizorul" Rollando Villazon a avut o inițiativă spontană de a re-modela fizionomia podiumului, mutând toți ocupanții locurilor de pe scenă în două zone laterale, favorizându-le vizionarea ultimelor secvențe din selecția sa de Cântece din creația vocal camerală a unor autori spanioli și latino americani.

Cele mai cunoscute pagini anunțate au fost, desigur, cele 7 cântece spaniole de Manuel de Falla, pline de contrast și pregnanță expresivă; cu o preocupare evidentă de a decupa profilul fiecărui astfel de tablou sonor, Rolando Villazon a recitat, a declamat, a șoptit misterios, a apelat la o retorică viforoasă uneori - pe scurt… "a jucat" fiecare moment al scriiturii lui de Falla, într-un décor pianistic elocvent și rafinat realizat de excelenta Carrie Ann Matheson. Intr-o manieră "parlando", cu efecte dramatice, cu accente amintind de stilul specific pentru flamenco au răsunat și paginile din seria de Cântece clasice spaniole ale lui Fernando Obradors, după nota mai poetică a lucrărilor lui Federico Mompou. Alese cu multă inteligență, partiturile (mai ales cele mai puțin familiare publicului nostru) nu au implicat o întindere prea amplă, mizând mai ales pe registrul mediu al vocii, permițând solistului să se concentreze pe idea unor mici "scene de caracter", realizând cu har un recital actoricesc în primul rând, efectul expresiv foarte pregnant mascând chiar și imperfecțiunile intonației… Aceeași notă teatrală a caracterizat și începutul parții a doua a programului, cu cele Cinci cântece pentru copii ale mexicanului Silvestre Revueltas; Villazon a completat cu expresia feței, cu mișcările mâinilor elocvența rostirii sale… Mai solicitante în plan vocal au apărut unele dintre paginile argentinianului Carlos Guastavino, alternând energia și forța glasului cu tensiunea expresivă cerută de recitativul pe o singură notă; iar spre final, patosul muzicii lui Alberto Ginastera a alternat cu unduirea romantică (amintind de romanțele deceniilor trecute) în lucrări de brazilianul Alberto Nepomuceno și columbianul Luis Antonio Calvo.

Inflăcărarea interpreților de pe scenă a rezonat cu cea a publicului, care a mai primit în dar trei bisuri: ele au creionat până la final atmosfera generală de "fiesta mexicana" sub cupola Ateneului Român, cei prezenți cântând alături de Rolando Villazon, chiar înainte ca acesta să îi invite! Dar erau deja antrenați să I se alăture, căci muzicianul - pătruns de bucuria comunicării cu cei aflați dincolo de scenă - își animase publicul să adauge aplauzelor și urale, într-o explozie de bucurie și entuziasm!

Da, am trăit cu toții sub vraja lui Rolando Villazon aceste două ore: harul acestui excelent entertainer s-a păstrat... ca și amintirea înregistrărilor sale de mai demult...