Cea mai recentă premieră a companiei de balet din cadrul Operei Naţionale Bucureşti, capodopera Romeo şi Julieta de Serghei Prokofiev mi-a dat sentimentul că vremurile merg mai departe, pe un făgaş promiţător. Distribuţia din seara zilei de vineri, 10 martie 2017, a avut-o, în cap de listă, pe balerina Cristina Dijmaru, o Julietă care m-a cucerit fără rezerve. Cristina Dijmaru şi-a construit tenace şi atent o carieră care a parcurs, în timp, aproape toate treptele rolurilor clasice de referinţă. Şi-a perfecţionat tehnica, şi-a modelat trupul, şi-a îmbogăţit paleta expresivă şi s-a maturizat aproape pe nesimţite, astfel încât, pentru mine, Julieta ei a fost sub toate aspectele minunată, într-un salt calitativ-artistic spectaculos, care marchează un moment de cert apogeu în cariera balerinei. I-am apreciat mai ales estetica mişcărilor, fluenţa lor, indiferent de dificultăţile tehnice, naturaleţea gesturilor, totala dăruire şi identificare cu rolul, strălucirea interioară şi toate acestea, amalgamate într-o aparentă lipsă de efort care acoperă, de fapt, un consum fizic şi psihic uriaş La acest nivel ajung doar cei mai buni dintre cei buni, iar Cristina Dijmaru m-a convins că face parte din acest mic grup de elită.

I-a stat alături pe scenă balerinul Ovidiu Matei Iancu, aşa cum mi-l aminteam dintotdeauna, elegant, tehnic, expresiv, superb, într-o formă excelentă… într-o partitură însă, nu foarte ofertantă pentru un artist de calibrul său. Dar, în toate scenele, fie de solişti, fie de ansamblu, prezenţa sa a fost impecabilă.

Numai cuvinte frumoase despre Bogdan Cănilă (Tybalt) într-o evoluţie deseori acrobatică, dar şi puternic marcată de elemente de actorie. Grupul de prieteni se împlineşte cu Valentin Stoica (Mercuţio) care dansează şi joacă şi el plin de nerv şi implicare. Un bravo, pentru rolul de mici dimensiuni al DJ-ului, prin care mi-a atras atenţia şi mi-a stârnit zâmbetul Ionuţ Diniţă. Şi aplauze entuziaste pentru apariţia tot scurtă dar de neuitat a japonezului Ryou Takaya.

După scandalul de tristă amintire în care s-a spus că baletul ONB a murit, această premieră ambiţioasă demonstrează că lucrurile nu stau deloc aşa. Renăscută din propria cenuşă (oare ?!) compania ONB demonstrează nu numai că există ci mai ales că poate susţine şi duce la bun sfârşit un spectacol ca acest Romeo şi Julieta. Adevărat, se pare că două treimi din ansamblu este alcătuit tot din… străini, dar situaţiile de acest gen sunt numeroase şi comune în instituţii de spectacol integrate în Uniunea Europeană şi deschise colaborărilor inter-culturale. Mă conving astfel că mult vehiculata replică afară din ţară cu străinii… a fost cu adevărat singulară, prostească, lipsită de conţinut şi mai ales lipsită de urmări. Astăzi, ansamblul de balet al ONB este compact, armonios şi performant. În spectacolul pe care îl comentez, a ieşit în evidenţă mai ales compartimentul de balerini, mult avantajat în spectacol de partitură, regizor şi coregraf în comparaţie cu cel al balerinelor. Excelent realizate, atât tehnic cât şi estetic, scenele de duel, inspirate ca gestică şi ritm. Vor fi păstrate cu siguranţă mult timp în amintire.

Obişnuiţi cu incomparabilele montări ruseşti ale partiturii Romeo şi Julieta, la Teatrul Mare din Moscova sau la Teatrul Kirov/Mariinski din Leningrad, am aşteptat cu mare curiozitate versiunea contemporană a acestui balet intrat de mult în patrimoniul clasic. Renato Zanella semnează regia şi coregrafia luând ca punct de plecare o mai veche realizare a sa, acelaşi balet Romeo şi Julieta de Prokofiev prezentat în 2013 la Teatrul Megaron din Atena, adevărat, cu alte costume şi alt scenograf. Urmând atât de seducătoarea modă a modernizărilor clasicilor, Zanella imaginează o poveste în Verona de astăzi, centru turistic în care trăiesc familii de viţă veche, încorsetate în reguli nescrise (Capulet) alături de altele, mai bogate dar mai libertine (Montague). Paris trebuie să se căsătorească, din interes, cu Julieta. Toţi tinerii de o anumită condiţie practică scrima… o situaţie propice luptei elegante şi spectaculoase între taberele ce îşi ascund ura în pretinse întreceri sportive de anvergură. O poveste credibilă şi ofertantă desigur, nu lipsită de fisuri şi inadvertenţe dar, în întregul ei, o rescriere posibilă, pe care marele public nu o respinge. Inspirat şi dinamic, surprinzător şi amuzant de nou realizată scena petrecerii din bar a familiei Montague. Impresionantă şi originală, ideea ca Romeo şi Julieta să se mai vadă o dată înainte de a muri amândoi. Interesantă dar oarecum forţată, aducerea personajului Rozalinda în prim-planul poveştii deşi evoluţia Biancăi Stoicheciuc este demnă de toată lauda. O doică, amuzantă dar parcă prea ostentativ modernă (Irinel Manolovici). Aproape ratată cred - comparativ din nou cu versiunile impresionante pe care le cunoaştem - scena balului din casa familiei Capulet. O observaţie, o sugestie totodată: cred că un studiu mai atent al disciplinei arta actorului ar fi de mare folos întregului ansamblu.

Costumele semnate Carla Ricotti îmbracă armonios interpreţii ale căror mişcări sunt potenţate estetic consistent. Decorul lui Alessandro Camera este simplu şi eficient, perdele de lanţuri de argint ce se transformă, pe rând, în sală de bal, biserică sau dormitor adolescentin, transferând tuturor scenelor simbolul de închis, neîndurător, fără de scăpare… Desigur, luminile lui Vinicio Cheli joacă un rol major în frumuseţea şi expresivitatea imaginii.

Partiturile lui Prokofiev sunt, pentru orchestrele mari simfonice sau cele ale teatrelor de operă şi balet, provocări dure. Mă bucur să pot spune că dirijorul Tiberiu Soare a avut o concepţie şi o mână fermă cu care a condus orchestra ONB. Muzicienii au reuşit să ducă spectacolul onorabil, de la prima la ultima notă. Desigur, rafinamentul jocului tematic şi cel al nuanţelor le este încă străin, dar au reuşit performanţa - chiar şi compartimentele de suflători, puternic încercate - să susţină o partitură care, sperăm, va creşte calitativ, în timp. O premieră rămâne totuşi o premieră, cu nesiguranţele şi mai ales emoţiile ei.