Pentru mine, orice vizită la Amsterdam este obligatoriu marcată de una sau mai multe seri de concert petrecute în sala de la Concertgebouw. Splendida clădire poziţionată faţă în faţă/peste pajişte, cu impunătorul Rijksmuseum, a fost inaugurată în 1886 şi este sediul unei orchestre apreciate drept una dintre cele mai bune din lume. Sala are o acustică fantastică ale cărei secrete nu au fost niciodată descoperite. De aceea, orice restaurare, renovare, se face cu cea mai mare grijă pentru fiecare detaliu de construcţie sau decoraţiune astfel încât frumuseţea sunetului să nu aibă de suferit. Până acum, olandezii au reuşit, iar sala de concerte din incinta Concertgebouw este unul dintre cele mai râvnite locuri de pelerinaj ale melomanilor din întreaga lume.

Am revenit în Amsterdam la sfârşit de septembrie şi Concertgebouw mi-a oferit două programme deosebite. În prima seară, muzică spaniolă, iar în cea de a doua, un regal clasic Beethoven, Mozart, Brahms.

În programele marilor instituţii muzicale din Europa, serile tematice au devenit, de decenii, un obicei foarte apreciat de public. Vineri, 23 septembrie, Royal Concertgebouw Orchestra a propus o călătorie plină de culoare şi de temperament în universul sonor al peninsulei Iberice, cu preferinţă vădită pentru regiunea Andalusia. Orchestra olandeză - care îl are în poziţia de concertmaestru pe violonistul român Liviu Prunaru - a fost condusă de danezul Thomas Søndergård, dirijor principal al BBC National Orchestra of Wales şi dirijor principal invitat al Royal Scottish National Orchestra. Chemat în grabă pentru a salva concertul al cărui dirijor iniţial se îmbolnăvise, Thomas Søndergård a avut o evoluţie impecabilă într-un program dificil alcătuit din Joaquin Turina La procesion del rocio, op.9, Mayte Martín Acariciame por dentro (Orchestraţia Florian Magnus Maier), Mauricio Sotelo Muros del dolor ... III, Luigi Nono Epitaffio para Federico Garcia Lorca nr. 2: Y su sangre ya viene cantando, Manuel de Falla El amor brujo: suită de balet (1924). Spun dificil pentru că, nici lucrarea lui Nono, deloc uşoară, nu se cântă prea des. Muros del dolor ... III de Mauricio Sotelo a fost prezentată în primă audiţie absolută în 2007 în Las Palmas, Gran Canaria ca o comandă specială a orchestrei simfonice din oraş, iar cele două cântece compuse de cantautoarea de muzică flamenco Mayte Martín şi orchestrate de Florian Magnus Maier sunt şi ele rarităţi în programele de concert. Şi totuşi, cu o probitate profesională excepţională şi, desigur, ajutat de un instrument orchestral fabulos, dirijorul danez a reuşit o seară de concert îndelung ovaţionată şi aplaudată. Pentru o parte substanţială a succesului trebuie să mulţumim soliştilor Kersten Mc Call (flaut), Mayte Martin (voce) şi Vanesa Aibar (dans flamenco). Personal, aş înclina puternic balanţa în favoarea cântăreţei Mayte Martin, o cantautoare de muzică flamenco şi cântăreaţă de bolero de nivel mondial. "Este fără îndoială, cea mai bună voce feminină de flamenco a generaţiei sale ( n. 1965 n.n.); cea mai completă cântăreaţă/"cantaora". Cântă orice şi totul cântă bine. În aceste condiţii această "cantaora" o să îşi adauge numele celor mai mari din istoria genului. (The best female flamenco voice of her generation, undoubtedly; the most complete 'cantaora'. She sings everything, and she sings everything well. At this rate, this 'cantaora' [...] will add her name to the great ones in history.) Ángel Álvarez Caballero, La discografía ideal del flamenco, 1995. Mayte Martin a convins că este demnă de aceste aprecieri atât în cele două cântece, dar mai ales în partitura solistă a lucrării Amorul vrăjitor de Manuel de Falla. Cu apariţia ei bărbătească, felul de a cânta frust şi pătimaş, cu sonorităţi vocale când diafane când "murdărite" de impurităţile zgomotoase dar extrem de colorate ale unei emisii specifice genului, Mayte Martin a reuşit să ne conducă în tărâmurile însorite dar cu trăiri atât de intense şi tradiţii atât de întunecate ale Andalusiei de poveste. I-a stat alături şi dansatoarea de flamenco Vanesa Aibar, cu o tehnică impecabilă, desigur, dar care mie, personal, nu mi-a spus prea multe căci luciditatea, perfecţiunea şi uscăciunea acesteia, mult prea evidente, au anihilat aproape total aura de poezie a mişcărilor şi a expresiei.

Cel de-al doilea concert la care am asistat sâmbătă, 24 septembrie, în sala de la Concertgebouw din Amsterdam, a fost susţinut de Rotterdams Philharmonisch Orkest dirijată de Jukka-Pekka Saraste şi avându-l ca solist pe pianistul Arthur Jussen. Programul a fost alcătuit din partituri de rezistenţă ale repertoriului simfonic internaţional - interesantă şi foarte bine gândită de către conducerea Concertgebouw alternanţa cunoscut-necunoscut în programele uzuale ale stagiunii!: Beethoven - Uvertura 'Leonore' nr. 2 op. 72a, Mozart - Concertul pentru pian nr. 9, KV 271 'Jeunehomme' şi Brahms - Simfonia nr. 1, op. 68. Acest ansamblu simfonic ce îl are acum ca dirijor principal pe Yannick Nezet-Seguin are o foarte frumoasă reputaţie susţinută şi întărită atât prin concertele de la sediu, cât şi prin turneele care o duc în cele mai mari săli de concerte din lume. Dirijorul serii, finlandezul Jukka-Pekka Saraste, astăzi dirijorul şef al WDR Sinfonieorchester Köln, s-a mişcat uşor şi liber în paginile clasice abordate, deşi începutul, Uvertura Leonora nr. 2, a fost destul de timid şi inexact. Simfonia de Brahms în schimb, a avut o construcţie sonoră impresionantă, o execuţie tehnică ireproşabilă şi o componentă artistică demnă de un ansamblu profesionist de prim rang. Ceea ce am apreciat în mod deosebit a fost delicateţea detaliilor atent evidenţiată în contextul unui opus romantic masiv. În concertul pentru pian, am avut ocazia să mă întâlnesc pentru prima oară cu unul dintre celebrii fraţi Jussen - Lucas şi Arthur -, interpreţi de mare virtuozitate şi profund rafinament. După ce au studiat în ţara natală, la invitaţia celebrei Maria João Pires, cei doi pianişti olandezi pleacă în Portugalia şi în Brazilia unde talentul lor se şlefuieşte şi se împlineşte mai ales în partituri mozartiene. Reuşita este atât de mare încât revista Gramophone UK le enumeră înregistrările printre primele 50 din toate timpurile: 'The 50 greatest Mozart recordings'. Într-adevăr, am admirat la interpretarea pe care Arthur Jussen a dat-o concertului de Mozart, acurateţea şi abilităţile tehnice, paleta coloristică a nuanţelor în permanentă schimbare dar mai ales măiestria de a construi şi de a conduce discursul, lucid în analiză dar, în acelaşi timp, romantic, inspirat şi nestăvilit în trăire.