Incontestabil, premiera ce închide la Opera Naţională Bucureşti stagiunea 2015-2016 este un SPECTACOL! Aşa cum a fost şi Falstaff-ul verdian imaginat de acelaşi regizor Graham Vick, pe aceeaşi scenă, în februarie 2015. Abordarea neconvenţională a unor partituri clasice de teatru liric, prezentarea lor cât mai diferit de versiunile impuse de tradiţia genului, îndrăzneala, imaginaţia lăsată să zburde, neîngrădită decât de o oarecare logică, opţiunea evidentă pentru întărirea componentei teatrale a spectacolului... sunt date pe care niciodată nu i le-aş putea nega regizorului englez, cunoscut şi aplaudat pe toate marile scene de teatru muzical ale lumii. Cu Falstaff a fost mai uşor - libretul a fost inspirat de capodopera unui dramaturg de geniu - cu Fidelio însă... Toţi cei care au scris, în secole, istoria muzicii, sunt de acord că, după 11 ani de trudă, căutări, nesiguranţe - există patru versiuni ale uverturii! - , îndârjiri, depresii profunde cauzate de pierderea auzului... Beethoven a reuşit să pună în pagină forma perfectă a unei lucrări de teatru liric care vorbeşte, la modul ideal, desigur, despre dragoste şi ură, viaţă şi moarte, eroism şi sacrificiu şi mai ales despre libertate. Libertatea înainte de toate ...par să fi fost cuvintele rostite de compozitorul care definea astfel esenţa mesajului capodoperei sale. Aceasta se poziţionează - şi muzical şi ca mesaj -, pe drumul vizionar, preluând toată perfecţiunea clasicismului dar folosind, cu o măiestrie şi o forţă uluitoare, tot ceea ce se va dovedi mai bun şi mai valoros, în teatrul liric de viziune romantică. Nu am să înţeleg de ce, dintr-un repertoriu uriaş ce stă generos la dispoziţie pentru experimentele atât de la modă ale curentului ce propune "revizitarea" trecutului în vederea redescoperirii unor semnificaţii contemporane, Graham Vick a ales tocmai Fidelio, în care orice adaos de orice fel - text, teatru...- este redundat deci....inutil. Se pare că ambiţiosul regizor şi-a dat seama de acest adevăr, căci se află la cea de a patra tentativă de " revizitare" şi încercare de transformare a partiturii beethoveniene care, şi de această dată, se dovedeşte de neatins în perfecţiunea ei. Graham Vick însuşi mărturiseşte că ...am început lupta mea cu singura operă a lui Beethoven în urmă cu 30 de ani. Prima versiune Vick a fost prezentată la un festival în Italia şi spectacolul s-a jucat într-o mănăstire din Toscana; a doua, 12 ani mai târziu la English National Opera, a treia la Birmingam (s-a jucat într-un cort dintr-o parcare, lângă terenul de fotbal al echipei Aston Villa şi 200 de voluntari localnici au luat parte la spectacol ca actori şi membrii ai corului iar publicul urmărea acţiunea stând în picioare de jur împrejurul spaţiului de joc); a patra este cea la care am asistat vineri, 1 iulie, pe scena de la ONB. Regizorul lucrează concentrat asupra textului, a dialogurilor vorbite pe care îşi propune să le clarifice şi să le întărească: adaugă cuvinte, complică situaţii aducând în scenă zeci de figuranţi, extinde spectacolul în întreg spaţiul clădirii. Publicul este întâmpinat de trupuri înlănţuite de uşile de acces, de pancarte ameninţătoare pe care sunt înscrise cu cerneală neagră şi cu majuscule cuvinte -cheie precum RESPECT, LIBERTATE, MARTORI; figuranţii sunt aşezaţi în public şi de acolo îşi strigă intervenţiile vehemente. După singura pauză, am găsit pe spătarele scaunelor cagule pe care am fost invitaţi să ni le aşezăm pe cap, pentru a simţi pe piele proprie, efectele întunericului în care este captiv Florestan. Elemente exterioare, care încarcă agresiv, deşi cu bune intenţii, capodopera beethoveniană; în perfecţiunea ei, refuză, rezistă, rejectează orice adaos şi o face cu atâta forţă încât, nu o dată, am închis ochii ca să mă pot cutremura, simplu şi sincer, de dramatismul muzicii. În sală însă, s-au aflat numeroşi oameni de teatru care au apreciat aşa cum se cuvine viziunea scenică originală şi complicată a regizorului englez şi care au ovaţionat sincer minute multe, la final de spectacol. Pe holuri, numai cuvinte elogioase. Am surprins o doamnă entuziasmându-se sonor de teatralitatea spectacolului. La muzică, nu mă bag, au fost cuvintele cu care şi-a încheiat pledoaria. Scurt şi edificator.

Totuşi, înainte de a fi teatru, Fidelio este creaţia unui compozitor al cărui nume spune - atât cunoscătorilor cât şi necunoscătorilor - foarte mult: Ludwig van Beethoven. Şi dirijorul Cristian Mandeal ştie foarte bine acest lucru. Din punct de vedere muzical, Fidelio este o partitură extrem de dificilă. Scriitura pentru orchestră cere, în egală măsură, virtuozitate şi expresivitate, ea este gândită simfonic, complicat, bogat căci Beethoven nu putea gândi/scrie altfel! Fiecare notă, fiecare armonie, fiecare ritm sunt importante, perfect justificate şi mai ales ferm cerute - compozitorul a notat riguros toate detaliile în partitura sa. Pe lângă tradiţionalele arii în care Beethoven nu menajează deloc cântăreţii, vocile sunt tratate instrumental şi implicate în ansambluri camerale cu scriitură de cristal - cvartetul din primul act este modelul perfect - sau în ample ansambluri simfonice la final de act. Maestrul Cristian Mandeal şi-a impus viziunea interpretativă impresionantă fără milă, fără concesii, având în minte şi în suflet doar muzica Titanului de la Bonn, iar instrumentiştilor şi cântăreţilor nu le-a rămas altă opţiune decât cea de a-l urma, fiecare după posibilităţi. Dar, date fiind imensul câştig al unei instituţii de teatru liric de a avea Fidelio inclus în repertoriu ca şi cele cinci menţiuni de debut în dreptul numelor interpreţilor, uit acum neîmplinirile premierei - mai puţin rateurile unor suflători care au pierdut pariul cu partitura - şi creditez producţia care, muzical, sunt sigură că va creşte în timp. Deocamdată sigurul cântăreţ care a ajuns cu adevărat la Beethoven a fost tenorul Marius Vlad Budoiu, un muzician ale cărui evoluţie, experienţă şi mai ales cultură îi conferă statutul de model pe scena lirică românească. Deşi, trebuie să recunosc, seara a fost dominată, în întregime de mezzosoprana (care acum cântă rolul de soprană!) Asineta Răducan, un nume pe care îl aud prima oară dar pe care îl voi urmări cu consecvenţă de acum înainte. Născută la Brăila, formată la Galaţi dar mai ales la Cluj, unde studiază arta cântului cu Niculina Mirea, Elena Andrieş, Rodica Balteş, Ramona Eremia, cântăreaţa face acum parte din colectivul Operei din Braşov, predă canto la Liceul de Muzică "Tudor Ciortea" din acelaşi oraş şi, după ce a urmat cursuri de asistent de regie în cadrul SCENART în 2013, a debutat ca asistent lângă regizorului italian Matteo Mazzoni pentru opera Tosca de Puccini. Acest ultim amănunt explică uşurinţa cu care Asineta Răducan se mişcă pe scenă suplu, elegant şi convingător iar componenta teatrală a rolului nu alterează în niciun fel performanţa vocală impresionantă. Unul dintre cele mai dificile roluri din întreaga istorie a teatrului liric este construit cu luciditatea profesionistului care îşi dozează forţele deşi trăieşte intens personajul şi muzica, astfel încît, în compactul ansamblu final ce-i implică pe toţi soliştii, întregul cor (maestru de cor Stelian Olariu) şi orchestra care are înscris cu siguranţă în partitură indicaţia forte/ fortissimo, vocea Asinetei Răducan se aude limpede, ferm, strălucitor, impresionant deasupra tuturor. Cântăreţei nu îi lipseşte decât plusul pe care îl aduce doar experienţa unor spectacole repetate pentru ca Leonora/Fidelio să devină un produs artistic perfect pentru un export de succes pe orice scenă lirică din lume.

Cu siguranţă subiectiv, merg mai departe cu comentariul meu în ordinea preferinţelor mele. Foarte bine în rol, atât teatral cât şi vocal, Valentin Vasiliu/ Pizzaro. Bine în arii, inexistent în ansambluri şi, din punct de vedere scenic, total inexpresiv, Horia Sandu/Rocco. Corect în întreagă evoluţia sa, Andrei Lazăr/Jaquino. Încercând fără a reuşi să acopere minusurile vocale printr-un joc de scenă agitat, soprana Laura Nicorescu m-a dezamăgit, mai ales că premiile internaţionale, experienţa, repertoriul şi mai ales colaborările cu scene reputate de teatru liric promiteau mult mai mult. Aşa cum nu îmi explic nici calitatea slabă a prezenţei lui Cătălin Ţoropoc în acest spectacol într-un rol, Don Fernando care nu ar fi trebuit să îi pună nicio problemă.

Şi bune şi rele despre regie. Am zâmbit atunci când doi bodyguarzi se transformă în câini ce se doresc a fi feroce şi care îşi însoţesc permanent stăpânul, pe Don Pizzaro, guvernatorul închisorii, la fel de rău şi de crud ca şi ei. Şi nu am înţeles neimplicarea evidentă, ostentativă parcă, a corului de bărbaţi - captivi se pare în condiţii de lux căci purtau în mâini, la clară vedere, un laptop, un pistol, un telefon mobil - într-unul dintre cele mai dramatice momente ale partiturii, corul prizonierilor. Nedumeriri ar mai fi multe dar nu este nici locul şi nici momentul să le enumerăm aici şi acum. Am apreciat însă trei reuşite cu totul aparte ale regizorului Graham Vick. Mişcarea ce precede corul prizonierilor când, prin strigăte disperate ce se aud din exteriorul sălii, din foaier, din spatele lojilor...m-am simţit eu însămi captivă între zidurile unei închisori de unde puţin probabil să mai pot scăpa vreodată; gestul prin care, după ce şi-a cântat aria în aparentă libertate, Florestan îşi leagă el însuşi lanţurile la picioare, îşi încătuşează mâinile şi se prăbuşeşte la pământ şi duetul de dragoste al celor doi soţi din nou împreună, când până şi Graham Vick a înţeles că orice mişcare este inutilă şi a lăsat muzica să curgă nestingherită, în toată splendoarea ei, cerând ca mâinile celor doi să se atingă de abia după ultimul suspin sonor. Aceste trei momente mă fac să mă întreb dacă nu va exista şi o a cincea versiune Fidelio semnată Graham Vick, în care regizorul să renunţe la toate adaosurile inutile şi redundante şi să monteze sobru şi modern prin esenţializare, în ce costume şi în ce decor doreşte, un Fidelio în care Beethoven a spus, în urmă cu peste 200 de ani, totul despre libertate, viaţă, moarte, dragoste, dreptate şi spirit de sacrificiu; un Fidelio care reprezintă un moment crucial în istoria muzicii şi care este deja anistoric (Cristian Mandeal).