Muzica nouă este fără dar şi poate un subiect polarizant, însă cred că percepţia publicului a acesteia depinde într-o proporţie covârşitoare de atitudinea pe care o au interpreţii vizavi de ea. Când este realizată cu interes şi sunt căutate intimităţile ei, rezultatul este unul pozitiv. Această o atitudine o are şi ansamblul pAs cLassique, pe care am avut ocazia să îl ascult din nou în cadrul ultimei zile a Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi, ediţia 2016. Concertul a început cu o adaptare a lucrării Barroccoco de Cornel Ţăranu, iniţial scrisă pentru două flaute baroce, violoncel şi clavecin. Aici am ascultat-o într-o instrumentaţie 'obişnuită', anume flaut, oboi, pian şi violoncel. Tinerii muzicieni au abordat cu destulă atenţie partitura aparent accesibilă, însă plină de subtilităţi lăsate ca o dâră de firimituri de compozitor. Cu un vădit aer rupt din alte epoci, opusul a reuşit foarte bine echilibreze vechiul cu noul, fără a deveni o parodie a muzicii baroce, sau a pierde total influenţa acesteia.

După acest intro cameral, a urcat pe scenă aproape tot ansamblul pAs cLassique, condus de dirijorul Mircea Pădurariu, pentru a interpreta în primă audiţie absolută piesa Jurnal 2016 semnată de Maia Ciobanu. O lucrare foarte intimă, plină de contraste fulgerătoare, această pagină scrisă pentru 11 instrumentişti chiar s-a desfăşurat în timp ca un adevărat jurnal intim, cu zile mai fericite, cu zile triste, depresii, extaz şi o oarecare privire înapoi. Tot o colecţie de impresii personale a fost şi lucrarea următoare, Exil Secund de Carmen Cârneci, care a prezentat trăirile interne mai mult prin intermediul efectelor, decât prin altceva. O incursiune în mediul electro-acustic am făcut cu ajutorul opusul Sunet-Formă-Culoare II de Sorin Lerescu. O altă primă audiţie absolută, lucrarea ce integrează sonorităţi electronice preînregistrate în intimitatea ansamblului instrumental, a căpătat aspectul unei paste multicolore ce s-a desfăşurat fără întrerupere, fără a privi înapoi. Lucrarea mea preferată a întregului concert a fost poem-ul simfoniettă Hunab-Ku, semnat de compozitorul şi dirijorul George Balint. Inspirat de ideea Fluturelui Galactic a vechilor maiaşi, autorul a imaginat o lucrare care pare să se ramifice în continuu, să se dezvolte şi să acapareze toate intrumentele aflate pe scenă. Este o călătorie senzorială prezntată cu un plus de vigoare şi atenţie de tinerii muzicieni.

La finalul concertului, am stat de vorbă cu Mircea Pădurariu, dirijor al ansamblului pAs cLassique:

În fiecare an este o experienţă nouă, cu totul inedită, pentru că în fiecare an am avut parte de un ansamblu nou, cu diferite experienţe în domeniul muzicii contemporane. În acelaşi timp este o plăcere, pentru că reuşim printr-o voinţă de fier şi o ambiţie anume să facem lucruri grozave şi să ne distrăm în acelaşi timp. Facem cu plăcere ceea ce facem, chiar dacă este într-un fel o muzică greu de înţeles şi de digerat.

Cum este pregătirea unui astfel de repertoriu cu muzică nouă, în comparaţie cu un repertoriu tradiţional?

Cred că necesită puţin mai mult calm şu un pic mai multă stăpânire de sine, pentru a nu se pica într-o degringoladă, pentru că cel mai mult timp se pierde până lumea îşi cam dă seama ce a scris compozitorul, cam ce direcţie ar dori, cam ce efect global şi-a imaginat… Este mai greu până se învaţă această tehnică de scriitură contemporană. Într-un final este destul de subiectivă, pentru că fiecare compozitor vine cu o altă notaţie şi este greu pentru un ansamblu, mai ales unul nou, dar chiar şi pentru unul cu renume, să reuşească să înveţe pentru acelaşi tip de efecte o altă notaţie, o altă citire. Asta îngreunează puţin lucrurile, dar într-un final au ieşit lucruri foarte bune, iar colectivul s-a simţit bine şi a fost unit.